De același autor
De la început și până la final, anul 2018 a fost marcat de evenimente care au zguduit scena politică internă și europeană, care au marcat profund societatea. Revista 22 a adresat colaboratorilor ei un set de întrebări, încercând să afle cum văd aceștia anul care a trecut.
1. Care credeți ca a fost cel mai important eveniment pe plan intern în anul 2018? Argumentați.
2. Dar în plan extern? Cum afectează acesta România?
3. Ce previziuni aveți pentru anul 2019?
1. Cel mai important eveniment politic al anului care acum se termină este, fără îndoială, acela al instalării la Palatul Victoria a doamnei prim-ministru Viorica Dăncilă. Propusă de PSD, susținută de Alianța PSD-ALDE, dar, vai, acceptată și de șeful statului. Când, în ianuarie, Klaus Iohannis a decis „să mai dea o șansă PSD“, anul politic 2018 era condamnat să fie ceea ce a și fost. Nu căutați alt moment politic semnificativ, toate decurg din preluarea de facto a puterii considerabile a primului ministru de către Liviu Dragnea. În jurul acestuia s-a învârtit întregul an, de vreme ce, în mod inedit după 1989, a putut cumula patru coroane puse una peste alta: prim-ministru informal, șeful Camerei Deputaților, al majorității, președinte PSD. Singurul precedent aproximativ îl găsim în regimul Năstase. Sigur că varianta Dragnea e una care se distinge printr-o incompetență dusă atât de departe, încât te întrebi dacă în parte nu e voluntară ca să poată acoperi hoția sau reaua intenție. Faptul că Dragnea a devenit buricul sistemului politic a schimbat dinamica constituțională și rămâne un mister de ce președintele Iohannis nu și-a jucat cartea, fie și ultimă, acum aproape un an.
O caracteristică a republicii noastre semiprezidențiale este transformarea șefului statului într-o adevărată contraputere în raport cu clasa politică în general. Acest rol nu e pur discursiv, președintele poate influența dinamica politică prin câteva decizii-cheie, nominalizarea unui candidat pentru postul de prim-ministru fiind cea mai importantă dintre ele. Acceptarea doamnei Dăncilă rămâne o piatră de moară de care Iohannis poate eventual scăpa, dacă reușește să o demită. Ceea ce, în mod paradoxal, ar deveni principala sa realizare. Deocamdată, România defilează extern cu doamna Dăncilă, ceea ce e spectacolul anului pentru majoritatea românilor, care și cu această ocazie au transformat hazul de necaz în artă. Dar e și imaginea unei decăderi dramatice a factorului politic în general. O decădere la care a contribuit din plin coaliția majoritară, dar și opoziția.
2. Ca să rămân la o zonă politică pe care o cunosc bine, aș spune că un eveniment extern major e mișcarea „vestelor galbene“ din Franța. Utilizarea sa de către diverse mișcări politice radicale, violența din jurul unor manifestații și, mai ales, semicapitularea președintelui Macron vor avea consecințe importante, în măsura în care creează un precedent. Dacă șeful statului francez cedează în fața populismului și a riscului extinderii violențelor, ce să ne așteptăm de la guverne alese pe o platformă populistă? Ce autoritate va mai avea Comisia Europeană de a sancționa Italia pentru depășirea limitelor de deficit bugetar, atunci când Macron, ales pe o platformă proeuropeană, ia riscul subminării acestor instituții pentru a avea o liniște care nici ea nu e garantată? UE se află într-o dublă criză de ethos și de eficiență instituțională, iar speranțele unei reforme care erau legate de Macron par azi simple iluzii. Iar asta are consecințe majore asupra unei Românii care depinde economic de resursele venite din această zonă, dar depinde și politic, pentru că, fără apartenența la UE, actualul regim constituțional nu cred că ar supraviețui.
3. România se află din 2012 în diverse etape ale aceleiași crize constituționale și democratice. Energia socială exprimată în stradă rămâne nestructurată și ineficientă, dar ea e reprezentativă pentru evoluția stării de spirit a românilor în general, pentru adâncirea neîncrederii nu numai în politicieni, ci și în instituții. Fenomenul nu e nou, dar ajuns la o cotă critică.
De aici plecăm, dar și de la faptul că în 2016 PSD câștiga clar împotriva unei zone non-PSD care avea președintele, premierul și un dinamic partid nou-nouț. Iar contextul economic era favorabil. În 2017 și 2018 nu am auzit un discurs politic lucid despre cauzele acestui incredibil eșec care ne-a adus unde suntem azi. Fiecare a fugit de răspundere și acum aceiași oameni vor veni către același electorat să îi ceară voturile. Urmează în mod logic o participare foarte scăzută la vot, iar pentru cei care merg va fi ca o supapă pentru descărcarea nemulțumirilor anti-PSD, dar fără electroșocul electoral necesar schimbării actualului curs al lucrurilor.
Apariția unui nou lider, o unificare cu sens a opoziției, sau ambele, pot duce la o schimbare de paradigmă politică astfel încât 2019 să fie anticameră a unei schimbări de substanță a clasei politice în anul localelor și parlamentarelor din 2020. Dar, deocamdată, așteptăm în anul electoral viitor mult zgomot pentru nimic.
