Autodistrugerea PSD - principala consecință a revoltei electorale

Un PSD muribund înseamnă eliberarea unui spațiu de manevră politică inedit din 1990 până azi. Dar înseamnă și imensa responsabilitate de a fructifica această șansă unică.

Dispariția PSD, așa cum l-am cunoscut pâ­nă acum, poate redefini întregul nostru sis­tem politic, cu atât mai mult, cu cât vine du­pă spectaculoasa îngemănare PD(L)-PNL. Pe de o parte, duhul di­honiei după înfrângere, pe de alta, o unificare fă­cută cu forcepsul, dar re­confirmată prin victoria la prezidențiale. Istoria ar fi fost însă cu totul alta dacă societatea nu ar fi fost mo­bilizată de vechiul discurs anti-PSD, un discurs moș­tenitor al culturii politice an­ticomuniste a anilor ’90, considerat de mulți depășit, dar care a avut ecou inclusiv la tineri, pentru că aces­ta definea cel mai bine tendințele au­to­ri­tariste ale PSD-Ponta.

Discursul radical anti-PSD este acum con­firmat nu numai de războiul civil din par­ti­dul aflat încă sub imberba conducere a lui Victor Ponta, ci și de afirmațiile pro­ta­goniștilor războiului. Iar acesta este cel mai important lucru care se întâmplă în aceste zile. O parte a electoratului PSD pri­vește înmărmurit cum toate acuzațiile ce­lor pe care au învățat să-i urască, de la Bă­sescu la mult mai timidul Iohannis, sunt punct cu punct validate de lideri pe­se­diști.

Spre exemplu, când Dragnea vorbește des­pre „frăția mafiotă” Geoană-Vanghelie-Voi­cu-Hrebenciuc, amintind și de demisia sa din fruntea Internelor din 2009, asta contribuie semnificativ la invalidarea în­tre­gului discurs de până acum al PSD asu­pra momentului prezidențialelor din 2009. O întreagă mitologie construită de forța mediatică a acestui partid primește acum lovitură după lovitură. Chiar dacă structurile partizane vor rezista, se năruie de­fi­nitiv substitutul de ideo­lo­gie reprezentat de această mi­tologie, care se baza pe fal­sificarea sistematică a tre­cutului recent. Înainte de a vedea scindarea acestui par­tid, vedem (sin)uciderea unei identități pesediste ca­re se construise în 25 de ani.

Chiar dacă dimensiunea identitară era de­parte de a fi singura resursă vitală a aces­tui mare partid, faptul că ea este prima vic­timă a sângerosului război intern ne spu­ne că protagoniștii, mental vorbind, sunt deja în etapa post-PSD. Unii vor să facă alte partide, alții să-l redefinească pe acesta, unii privesc spre alte zări politice, alții vor ieși din politică înainte de a fi scoși cu forța. Cu excepția fondatorului su­prem, toți au renunțat să mai gândească în termenii interesului de partid.

Iar aceasta este o știre importantă, pentru că o mare parte din forța PSD era dată de această cultură instituțională în care Par­tidul era o valoare în sine. Nu neapărat cea mai importantă, dar niciodată igno­ra­tă. Acum, Partidul este călcat în picioare exact așa cum ar fi fost călcați în picioare opo­zanții Partidului, dacă acesta ieșea în­vingător la alegerile prezidențiale.

Atunci când 80 dintre cei 84 de participanți la ședința CEx al PSD au votat excluderea unor inamici ai lui Ponta, ei au făcut-o ști­ind că această decizie nu poate decât agra­va declinul în care acest partid a intrat după 16 noiembrie. O mare parte dintre votanți, înclin să cred că majoritatea, ști­au bine că acest declin va grăbi pierderea de către Ponta atât a guvernării, cât și a șefiei partidului. Pentru ei vestea bună era că scapă de câțiva concurenți în lupta pen­tru succesiune la cârma PSD. O luptă care începuse dur înainte de alegeri, iar acum pu­tem mai bine interpreta discuțiile Șo­va-Hrebenciuc și Dragnea-Ghiță, ame­nin­țările cu pușcăria proferate de Vanghelie la adresa cuplului Ponta-Ghiță etc. Un con­text judiciar dominat de hiper­acti­vis­mul DNA, dublat de un context economic și geopolitic complicat au dus la o ade­vă­rată sminteală colectivă e elitei pesediste. Iar produsul acestei sminteli era soluția de a scăpa de un Ponta recunoscut ca in­ca­pabil de guvernare, prin promovarea lui în funcția de șef al statului. Acolo urmând să le fie unora util.

Nu conta imaginea sa în Vest și nu numai, nu conta imaginea unei societăți ro­mâ­nești care, alegându-l, i-ar fi validat toate ex­cesele. PSD de mâine degeaba va în­cer­ca să condamne „moștenirea” Ponta-Ghiță sau Ponta-Sârbu, va rămâne în conștiința publică faptul că acest partid a încercat prin toate mijloacele să ne vâre pe gât ca președinte un incapabil... capabil de orice. În acest moment, se năruie credibilitatea partidului în ochii propriilor săi votanți, care încep să înțeleagă pe cine au fost puși să voteze. Sondajele au arătat deja schim­bările produse de oportunismul colectiv probat de fiecare dată în raport cu câș­tigătorul alegerilor. Abia acum urmează impactul devastator al luptei interne asu­pra „poporului pesedist”. Partidul care din anii ’20 își are originile în mișcarea bolșevică și care a știut de mai multe ori să-și reinventeze mecanismele de legi­ti­mare și să renască se află în fața unui nou pericol mortal. Deocamdată, un nou Dej, Iliescu sau Năstase nu pare să existe și poa­te că asistăm la începutul sfârșitului. Par­tidul ca valoare a fost abandonat probabil definitiv și asta va împiedica o autentică reinventare.

Iohannis și noul PNL se află în fața unei oportunități istorice care este și o mare responsabilitate. Un PSD muribund în­seamnă eliberarea unui spațiu de manevră politică inedit din 1990 până azi. Dar în­seamnă și imensa responsabilitate de a fructifica această șansă unică. Eșecul poa­te duce la nașterea pe ruinele PSD a unui produs politic mai toxic și mai periculos. Să nu ne iluzionăm nici că nu se poate mai rău, nici că fibra nedemocratică și an­ti­occidentală va dispărea odată cu prin­cipalul ei purtător.