De același autor
Un PSD muribund înseamnă eliberarea unui spațiu de manevră politică inedit din 1990 până azi. Dar înseamnă și imensa responsabilitate de a fructifica această șansă unică.
Dispariția PSD, așa cum l-am cunoscut până acum, poate redefini întregul nostru sistem politic, cu atât mai mult, cu cât vine după spectaculoasa îngemănare PD(L)-PNL. Pe de o parte, duhul dihoniei după înfrângere, pe de alta, o unificare făcută cu forcepsul, dar reconfirmată prin victoria la prezidențiale. Istoria ar fi fost însă cu totul alta dacă societatea nu ar fi fost mobilizată de vechiul discurs anti-PSD, un discurs moștenitor al culturii politice anticomuniste a anilor ’90, considerat de mulți depășit, dar care a avut ecou inclusiv la tineri, pentru că acesta definea cel mai bine tendințele autoritariste ale PSD-Ponta.
Discursul radical anti-PSD este acum confirmat nu numai de războiul civil din partidul aflat încă sub imberba conducere a lui Victor Ponta, ci și de afirmațiile protagoniștilor războiului. Iar acesta este cel mai important lucru care se întâmplă în aceste zile. O parte a electoratului PSD privește înmărmurit cum toate acuzațiile celor pe care au învățat să-i urască, de la Băsescu la mult mai timidul Iohannis, sunt punct cu punct validate de lideri pesediști.
Spre exemplu, când Dragnea vorbește despre „frăția mafiotă” Geoană-Vanghelie-Voicu-Hrebenciuc, amintind și de demisia sa din fruntea Internelor din 2009, asta contribuie semnificativ la invalidarea întregului discurs de până acum al PSD asupra momentului prezidențialelor din 2009. O întreagă mitologie construită de forța mediatică a acestui partid primește acum lovitură după lovitură. Chiar dacă structurile partizane vor rezista, se năruie definitiv substitutul de ideologie reprezentat de această mitologie, care se baza pe falsificarea sistematică a trecutului recent. Înainte de a vedea scindarea acestui partid, vedem (sin)uciderea unei identități pesediste care se construise în 25 de ani.
Chiar dacă dimensiunea identitară era departe de a fi singura resursă vitală a acestui mare partid, faptul că ea este prima victimă a sângerosului război intern ne spune că protagoniștii, mental vorbind, sunt deja în etapa post-PSD. Unii vor să facă alte partide, alții să-l redefinească pe acesta, unii privesc spre alte zări politice, alții vor ieși din politică înainte de a fi scoși cu forța. Cu excepția fondatorului suprem, toți au renunțat să mai gândească în termenii interesului de partid.
Iar aceasta este o știre importantă, pentru că o mare parte din forța PSD era dată de această cultură instituțională în care Partidul era o valoare în sine. Nu neapărat cea mai importantă, dar niciodată ignorată. Acum, Partidul este călcat în picioare exact așa cum ar fi fost călcați în picioare opozanții Partidului, dacă acesta ieșea învingător la alegerile prezidențiale.
Atunci când 80 dintre cei 84 de participanți la ședința CEx al PSD au votat excluderea unor inamici ai lui Ponta, ei au făcut-o știind că această decizie nu poate decât agrava declinul în care acest partid a intrat după 16 noiembrie. O mare parte dintre votanți, înclin să cred că majoritatea, știau bine că acest declin va grăbi pierderea de către Ponta atât a guvernării, cât și a șefiei partidului. Pentru ei vestea bună era că scapă de câțiva concurenți în lupta pentru succesiune la cârma PSD. O luptă care începuse dur înainte de alegeri, iar acum putem mai bine interpreta discuțiile Șova-Hrebenciuc și Dragnea-Ghiță, amenințările cu pușcăria proferate de Vanghelie la adresa cuplului Ponta-Ghiță etc. Un context judiciar dominat de hiperactivismul DNA, dublat de un context economic și geopolitic complicat au dus la o adevărată sminteală colectivă e elitei pesediste. Iar produsul acestei sminteli era soluția de a scăpa de un Ponta recunoscut ca incapabil de guvernare, prin promovarea lui în funcția de șef al statului. Acolo urmând să le fie unora util.
Nu conta imaginea sa în Vest și nu numai, nu conta imaginea unei societăți românești care, alegându-l, i-ar fi validat toate excesele. PSD de mâine degeaba va încerca să condamne „moștenirea” Ponta-Ghiță sau Ponta-Sârbu, va rămâne în conștiința publică faptul că acest partid a încercat prin toate mijloacele să ne vâre pe gât ca președinte un incapabil... capabil de orice. În acest moment, se năruie credibilitatea partidului în ochii propriilor săi votanți, care încep să înțeleagă pe cine au fost puși să voteze. Sondajele au arătat deja schimbările produse de oportunismul colectiv probat de fiecare dată în raport cu câștigătorul alegerilor. Abia acum urmează impactul devastator al luptei interne asupra „poporului pesedist”. Partidul care din anii ’20 își are originile în mișcarea bolșevică și care a știut de mai multe ori să-și reinventeze mecanismele de legitimare și să renască se află în fața unui nou pericol mortal. Deocamdată, un nou Dej, Iliescu sau Năstase nu pare să existe și poate că asistăm la începutul sfârșitului. Partidul ca valoare a fost abandonat probabil definitiv și asta va împiedica o autentică reinventare.
Iohannis și noul PNL se află în fața unei oportunități istorice care este și o mare responsabilitate. Un PSD muribund înseamnă eliberarea unui spațiu de manevră politică inedit din 1990 până azi. Dar înseamnă și imensa responsabilitate de a fructifica această șansă unică. Eșecul poate duce la nașterea pe ruinele PSD a unui produs politic mai toxic și mai periculos. Să nu ne iluzionăm nici că nu se poate mai rău, nici că fibra nedemocratică și antioccidentală va dispărea odată cu principalul ei purtător.
