Autoepurarea lui Tăriceanu

Ponta a licitat deschis posturi pentru liberali. Primul venit pentru un iluzoriu loc de candidat prezidenţial este cel care, ca prim-ministru, „a rezistat“ un mandat în coabitare. Devenise un adevărat mit politic al antibăsescianismului. Acum şi-a regăsit locul care i se cuvine în galeria Antenei 3.

Până săptămâna trecută, nu puţini ar fi fost cei gata să asculte şi să spună mai departe povestea lui „Tăriceanu din lacrimă“. Un li­beral. Un domn. Primul martir al re­gi­mului Băsescu. Credi­bi­li­ta­tea fostului premier liberal care a coabitat cu un pre­şedinte acuzat de auto­ri­ta­rism este bazată pe un mit care a rezistat, pentru că era şi încă mai este hrănit de ostilitatea faţă de Traian Băsescu. Un singur om pu­tea diminua abrupt aura de credibilitate a lui Tă­ri­cea­nu: el însuşi. Pentru aces­ta, urcarea scărilor de la Palatul Victoria spre biroul lui Victor Ponta a fost, de fapt, o coborâre în infernul propriei sale lipse de caracter şi/sau de fler politic. Cu fie­care treaptă, scădea şansa ca mitul politic Tăriceanu să mai fie bun la ceva. Sigur, unii poate vor mai paria pe el. Nu destui pentru o scindare a PNL. Numai cei care refuză să vadă trista evidenţă a unei de­zertări la inamicul cu care liberalii tocmai începeau un război politic extrem de di­ficil. Şi nu începi o carieră de pesedist de succes la 62 de ani. Din fost şi posibil vii­tor lider, Călin Popescu-Tăriceanu alege să fie pionul altora. Unii se pot întreba da­că nu a fost asta dintotdeauna. Nu ştim da­că este aşa, dar, atunci când mitul politic dis­pare, asta nu influenţează numai ca­rie­ra ulterioară a beneficiarului, ci are şi un efect retroactiv. Întregul lui trecut va fi ci­tit sub spectrul momentului care a dus la implozia mitului.

Călin Popescu-Tăriceanu a ajuns la con­du­cerea PNL, apoi prim-ministru la sfârșitul lui 2004 în urma unei suc­cesiuni de ev­e­nimente im­probabile. A fost un efect co­lateral al rocadei între PNL şi PD referitoare la candidaţii Alianţei D.A. la posturile de preşedinte şi premier. Efortul depus şi meritul personal în în­frân­gerea lui Adrian Năstase a fost minor. Probabil că în­vingătorul de atunci, Tra­ian Băsescu, l-a numit pre­mier nu numai pentru a res­pecta acordul PNL-PD, ci şi pentru că Tăriceanu părea incapabil să um­brească au­toritatea noului preşedinte. Şi poate că aşa ar fi stat lucrurile, dacă cel ca­re încasa pumni mediatici de la Traian Bă­sescu nu ar fi ştiut să-şi transforme slă­bi­ciunea („Mo­liceanu“) în virtute. Imaginea relativ pozitivă a primului-ministru li­beral s-a dez­voltat încet, dar sigur în um­bra pre­şe­dintelui-jucător, a fost un răs­puns la ni­velul unei părţi a opiniei publice la şocu­rile pe care preşedintele le ad­mi­nis­tra sis­temului politic. Tăriceanu este cel căruia îi cădeau bine costumele, era cel ins­ti­tuţional, era cel care dorea stabilitatea în fa­ţa unui şef de stat care cere alegeri an­ticipate. În acea perioadă, PNL redes­co­peră liberalismul economic şi îşi arogă ini­ţiativa „cotei unice“. Asta deşi Băsescu fă­cuse imposibilul în decembrie 2004 pen­tru ca această cotă să devină aplicabilă din 2005. Atunci e făcută uitată şi cochetarea PNL-ului cu „social-liberalismul“ atât de seducător pentru cei legaţi de fosta Aca­demie de învăţământ social politic „Ştefan Gheorghiu“, dar mai ales pentru mul­ti­mi­lionarii interesaţi direct ca drumul tran­ziţiei către o economie de piaţă veritabilă să dureze cât mai mult. Dar aceste grupuri vor avea grijă de Tăriceanu când acesta se va lepăda integral de cel care-l numise. Tot atunci, PNL îşi redescoperă calitatea de partid istoric, în opoziţie cu „feseniştii“ din PD, şi mai ales anticomunismul, în opo­ziţie cu „comunistul“ Băsescu. Dar pen­tru asta trebuia uitat şi votul unanim dat de PNL pentru ca Mircea Ionescu-Quintus să devină preşedinte de onoare al partidului, în ciuda faptului că a fost acuzat de CNSAS de colaborare cu Se­cu­ri­tatea. Din 2006, PNL condus de Tăriceanu uită iar de liberalism şi va apela la co­mu­nista tradiţie a epurărilor ca metodă de con­ducere a partidului. Epurările erau în­dreptate împotriva inamicului interior ca­re dorea să pactizeze cu cel vinovat de a fi adus PNL la guvernare. Printre aceştia se aflau şi doi foşti preşedinţi ai partidului, Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, primul fiind principalul artizan al unificării li­be­rale, al doilea a salvat partidul în 2000 şi a creat Alianţa D.A. Prin acele gesturi Tă­riceanu schimba cultura politică şi ins­titu­ţională a PNL, care va deveni astfel un partid condus piramidal, care valorizează unanimităţile şi propune miniştri tip Chiu­a­riu sau Adomniţei. În această galerie, nu­mele Marianei Câmpeanu (descoperită tot de Tăriceanu) se distinge ca exemplu de li­­be­ralism socialist.

De fapt, mitul Tăriceanu s-a bazat pe re­sursele mediatice ale unor Voiculescu, Vân­t­u, Patriciu, combinate cu sportul creş­­terii nesăbuite de pensii, salarii şi de angajaţi la stat. A fost probabil cea mai cos­tisitoare operaţiune imagologică de du­pă 1989. Tă­riceanu nu a „rezistat“ ca prim-ministru, ci a cedat pe toate pla­nu­rile pentru a-şi păs­tra postul. Iar trădarea PNL-ului de azi nu poate fi considerată mai gravă decât de­magogica tentativă de retragere pre­ci­pi­tată a trupelor noastre din Irak. Sau decât modul prin care a des­chis seria sus­pen­dărilor de preşedinte. In­diferent de con­flictul său personal cu Tra­ian Băsescu, să ajungi să-l suspenzi fără ba­ză cons­ti­tu­ţională pe cel care te numise era deja mai mult decât trădarea unui par­tid. De la re­nunţarea la anunţata demisie a sa din vara lui 2005, Tăriceanu a fost un aliat obiectiv al PSD. Săptămâna trecută, involuntar, Tă­riceanu a făcut un frumos cadou sim­pa­tizanţilor săi din PNL: în ceea ce-l pri­veşte, i-a eliberat de orice iluzie. //