Câteva observații înaintea legislativelor din Franța

După spectaculoasa victorie a lui Emma­nuel Macron din 7 mai, după numirea unui premier de dreapta, Edouard Philippe, pe 15 mai, alături de un guvern care conține personalități de stânga, cen­tru, dreapta, tehnocrați și din zona societății civile, mai rămâne ca alegerile le­gislative să confirme do­mi­nația noii majorități pre­zi­dențiale. Una cu o iden­ti­tate compozită, în formare, a cărei principală calitate e noutatea și al cărui prin­ci­pal argument de campanie e acela de a asigura tâ­nă­rului președinte mijloacele de a guverna și de a-și aplica programul.

Cum trebuie să interpretăm scurta cam­panie și rezultatul din ce în ce mai pre­vi­zibil? Prima observație e că înfrânții pre­zidențialelor nu mai joacă niciun rol în această campanie, cu excepția celor de la extreme. Mobilizarea pentru legislative e slabă, zarurile par și chiar sunt aruncate, în sensul unei victorii a majorității pre­zi­dențiale reprezentate de La République en Marche (LREM).

Conform unei anchete IPSOS-Cevipof rea­lizate săptămâna trecută, candidații pro­pre­zidențiali vor domina Adunarea Națio­nală cu aproximativ 400 de deputați din 577, asta în ciuda faptului că LREM e cre­ditată cu 31% din intențiile de vot, față de 22% pentru centru-dreapta (Les Ré­pu­bli­cains-UDI) și 18% Frontul Național. Cu al­te cuvinte, deși progresul partidului pre­zidențial este evident față de primul tur al prezidențialelor (Macron obținuse 24%, deci un progres de 7%), totuși anunțata do­minare a Adunării Naționale e posibilă datorită tipului de scrutin (uninominal ma­joritar în două tururi) și datorită po­ziționării candidaților LREM. Nu e vorba de candidați aflați strict la centru, ma­jo­ri­tatea sunt de centru-stân­ga sau de centru-dreapta, fi­ind repartizați conform sen­sibilităților cunoscute ale electoratelor din cir­cum­scripțiile respective.

Astfel, forța LREM ține de capacitatea de a construi majorități între turul întâi și turul doi, ceea ce nu era evi­dent acum câteva săp­tă­mâni. Aceste majorități nu sunt rezultatul unui acord între partide, ci sunt posibile tocmai datorită slăbirii celor două partide „tradiționale“.

Creditați cu puțin peste 8%, socialiștii care dețin azi majoritatea vor fi prin­ci­pa­lele victime ale votului-sancțiune, fiind reduși la cel mult câteva zeci de deputați, o zecime din ce aveau după alegerile din 2012. Supraviețuirea lor ca partid major după aceste alegeri ar ține de miracol. Cu 11%, mișcarea lui Mélenchon, La France In­soumise, e mult sub scorul de aproape 20% obținut la prezidențiale. Din cauza incapacității de a face alianțe, nu va putea să aibă decât cel mult o prezență simbolică la nivel parlamentar.

Stânga parlamentară va fi așadar mar­gi­nalizată, cvasi-absentă. Dar situația par­ti­dului socialist e însă și mai gravă pentru că speranțele de revenire sunt drastic li­mi­tate de faptul că stânga e acum repre­zen­tată de facto de acea parte a socialiștilor care a decis să meargă cu Macron.

Deși în procente centrul-dreapta stă mult mai bine, slăbirea acestei zone e și ea inevitabilă. Cele 22% ale Les Républicains (LR), aliați cu centriștii din UDI, vor adu­ce în jur de 100 de locuri de deputați, adi­că o înjumătățire față de situația actuală. Din perspectiva celor cinci ani de opoziție și mai ales a situației de favoriți din care începuseră anul 2017, rezultatul anunțat e unul dezastruos. La asta se adaugă tentația unor viitori deputați de a se apropia de ma­joritatea prezidențială. Numeric, aceas­ta nu are nevoie de ei, dar strategic pare că LREM dorește slăbirea și chiar ruperea LR, așa că a anunțat deja că după alegeri guvernul va fi lărgit și cu alți oameni de dreapta.

După ce PS era de mai mult timp muri­bund, principala țintă a campaniei LREM era partidul de centru-dreapta, care chiar acum două săptămâni mai spera să câștige 200 de deputați. Operațiunea de desta­bi­li­zare realizată de zona Macron pare a fi re­u­șit, dar ea pune și mai bine în evidență faptul că forța partidului prezidențial stă mai mult în slăbiciunea (provocată sau nu) a adversarilor decât în existența unui masiv entuziasm în favoarea șefului sta­tului francez. Acesta există mai ales la ni­vel mediatic.

De fapt, numai în mod înșelător celor 66% din al doilea tur al prezidențialelor le va corespunde o majoritate absolută la ni­vel parlamentar după 11 și 18 iunie. Pentru cinci ani, toată puterea legislativă și executivă va fi în mâinile unui partid nou, dar baza sa electorală, sub o treime din electorat, e departe de majoritatea stri­vi­toa­re care se anunță. Deocamdată, s-a cons­truit numai un monstru cu picioare de lut. Teoretic, el va trebui să reformeze Fran­ța și să contribuie decisiv și la revi­gorarea instituțiilor UE. Vom vedea în ce măsură retorica reformistă va fi urmată și de rezultate, singurele care pot înlocui pi­cioarelor de lut.

Regimul semiprezidențial francez al celei de a V-a Republici e construit pentru a produce astfel de majorități prezidențiale prin scrutinul majoritar și prin adevărata anexare a legislativelor de către pre­zi­dențialele desfășurate puțin timp înainte. Din această perspectivă, rezultatul LREM nu va fi o surpriză. Apariția unui nou par­tid prezidențial e un fenomen politologic remarcabil, dar el nu schimbă cu nimic logica instituțională și constituțională. În plus, sociologic vorbind, noul partid adu­ce mult aer proaspăt la nivelul elitelor po­litice, dar aria de selecție (elita marilor școli, tehnocrați) rămâne identică cu cea a „vechilor“ partide. Revoluția Macron e, de fapt, producerea de către esta­blish­ment-ul francez a unei mișcări politice adap­tate pieței politice actuale.