De ce poate fi bine să criticăm justiția

Ne așteaptă o nouă vară fierbinte – și nu vorbim despre prognoza meteo. De la scrisoarea halucinantă a celui de-al doilea om în stat, trecând prin perdeaua de populisme asigurate de Guvernul Ponta, până la termenul de „Rarinca Gate“ utilizat de Antena 3, pare că asistăm la ceva mai mult decât la deja banala campanie anti-anticorupție. Noua operațiune este cu atât mai periculoasă cu cât, pentru moment, pe temele esențiale, opoziția pierde toate meciurile prin neprezentare, iar președintele Iohannis are răspunsuri „soft“ la derapaje „hard“.

Clasa politică, în ansamblul ei, sponsorii aces­teia, sistemul media dependent se simt ame­nințați de ofensiva anticorupție și, în mod lo­gic, (re)acționează. Ar fi eronat să punem în același coș toate aceste re­ac­ții. În același timp, nu e ușor să distingi între cele ca­re țin de rolul fiecărei puteri în stat, de dorința oamenilor politici de a-și apăra teritoriul le­gi­tim și, pe de altă parte, în­cer­cările de a stopa această ofen­sivă.

Deocamdată, aceste încercări au fost în așa măsură co­n­tra­productive pentru inițiatorii lor, încât te în­trebi dacă ele nu fac altceva decât să în­tă­rească diversele instituții an­ti­co­rupție. Este în­să clar că mulți oameni politici cred că, în vii­tor, situația se poa­te schimba ra­dical. Aceștia cred că ar fi su­fi­ciente câteva schimbări la cel mai înalt ni­vel al instituțiilor-cheie, care sunt ÎCCJ și DNA, pentru ca lu­crurile să „reintre în normal“.

Este cu siguranță cazul președintelui Se­na­tu­lui, așa cum reiese din scrisoarea cosemnată de acesta și adresată președintelui României. Din aceasta am putea deduce că, dacă mâine majoritatea îl suspendă pe Iohannis, iar Tă­ri­cea­nu devine șeful statului, fie și numai pen­tru o scurtă pe­rioadă, el le va demite pe șefa ÎCCJ și pe șefa DNA. Anunță Tăriceanu o nouă sus­pendare a statului de drept? Poate că da, însă ni­meni nu ia în serios o ase­me­nea con­se­cință logică a scri­so­rii res­pec­tive, tocmai pen­tru că ea pa­re a viza altceva. Pe lân­gă ero­darea încrederii în ÎCCJ și DNA, vizează evitarea fap­tu­lui ca, în 2016, cele două șefe de instituții să primească câte un nou man­dat.

Totuși, dincolo de acest obiectiv tactic, este in­teresant de urmărit ce au învățat autorii acestei noi ofensive din eșecurile trecute. Deocamdată, ei riscă să beneficieze de mai multe caracteristici ale momentului actual. În primul rând, se mizează pe sentimentul unei oboseli a opiniei publice față de semnalele de alarmă legate de acțiunile de autoprotecție ale parlamentarilor. Adevărul este că, dincolo de sondaje, încă așteptăm o mobilizare a ro­mânilor, pe măsura mizei reprezentate de în­cercările de a bloca lupta anticorupție.

Din acest punct de vedere, putem identifica mul­te stângăcii de comunicare venite din zo­na justiției, probabil acestea provenind în ma­re măsură din lupta intrasistemică ce se duce la acest nivel. Opinia publică nu ajunge însă nici pe departe să distingă între grupările și ten­dințele din interiorul complexei lumi a ma­gistraților. Iar acest deficit de înțelegere, du­blat cu lipsa de credibilitate și, de cele mai mul­te ori, de specializare a jurnaliștilor, fac ca mobilizarea publică pe aceste teme să fie greu de realizat.

O mobilizare inversă, mai ales în jurul unor te­me care combină întrebările legitime cu dis­cur­sul emotiv, așa cum poate fi utilizat și ca­zul Rarinca, nu este imposibilă. Este greu de crezut că acesta va marca un punct de in­flexiune în atitudinea majorității față de jus­tiție, dar asta se urmărește.

O vulnerabilitate a momentului este legată de legea simplă că cine muncește greșește. Lup­ta anticorupție nu este un drum lin și, cu si­guranță, duce la o seamă de erori, chiar de­rapaje. Ieri, justiția nu era o (contra-)putere. Azi este, iar puterea aduce cu ea și tentația abu­zului. Or, în spiritul comun, este inac­cep­tabilă scuza erorii, când vine vorba despre in­justiție. În acest context, apărătorii luptei îm­potriva corupției tind să eufemizeze pasivul aces­tei realități. Iar această disonanță între dis­curs și realitate oferă un teren ideal ad­ver­sarilor revoluției din (sau prin) justiție.

Paradoxul momentului este că, în actualul con­text, de intensificare a conflictului, in­clu­siv a războiului discursiv, pare contra­pro­ductiv să induci ideea că simțul critic trebuie exersat tocmai acum, ideea că instru­men­ta­li­zarea cu rea-credință a unor erori poate fi cel mai bine combătută cu ajutorul unei critici făcute cu bună-credință.

Totuși, aceasta se poate dovedi singura so­lu­ție pe termen lung, pentru că politicile an­ti­co­rupție vor rămâne o realitate centrală în Ro­mâ­nia pe termen foarte lung. Ele au, deci, vo­cația de a fi dezbătute, explicate, chiar ins­tru­mentalizate politic, fie că ne place sau nu.

Pe de altă parte, gesturile instituționale cum sunt cele deja cu repetiție ale șefului Se­na­tului sau ale primului-ministru, precum și ten­ta­tivele de modificări de legi fără legătură cu interesul public, nu pot fi asimilate cu simple critici în spațiul public, ci sunt gesturi politice care vizează limitarea acțiunii anticorupție și, în general, limitarea independenței justiției. Es­te semnificativ faptul că până și CSM, de multe ori, nu subliniază diferența de natură în­tre cele două. De fapt, ca în parabola cu sa­rea în bucate, spiritul critic autentic este prin­cipalul aliat al independenței justiției.