De unde vine şi unde se poate duce fenomenul Roşia Montană 2013

„Roşia Montană 2013“ este un fenomen care nu numai că reflectă nereprezentativitatea partidelor actuale, dar şi marchează apariţia străzii ca un actor politic în sine, o contraputere, menită între altele să compenseze incapacitatea opoziţiei sau a mass-media de a influenţa deciziile puterii, oricare ar fi aceasta.

Noul fenomen Piaţa Universităţii amin­teş­te de cel din 1990, dar este manifestarea valorilor dominate la nivelul unei alte generaţii. Similitudinile nu lipsesc, ambele fiind manifestări an­ti­sis­tem, care încearcă evitarea confiscării lor de către un partid politic. Ambele apar ca sărbători ale regăsirii sentimentului de a fi îm­preună, ale sentimentului de recucerire a spaţiului public. Ambele au reunit sau reunesc oameni şi gru­puri foarte diverse. Ambele sunt dominate de par­ti­ci­panţi destul de civilizaţi, încât să pară inutilă prezenţa „forţelor de ordine“. Ambele au apărut ca reacţie faţă de o in­tensă propagandă care insultă in­teligenţa.

În 1990, Piaţa contesta explicit un FSN ul­tramajoritar. Azi, Piaţa contestă numai im­plicit un USL tot ultramajoritar. Iar aici în­cep diferenţele notabile. Prima venea du­pă ce puterea trădase revoluţia an­ti­co­mu­nistă. A doua vine după ce puterea a tră­dat revoluţia uselistă. Prima dorea să se schim­be totul. A doua are un obiectiv precis.

Prima era sărbătoarea tristă a oamenilor ie­şiţi din comunism care ştiu că au drep­tate prea devreme. A doua e sărbătoarea ce­lor convinşi nu numai de corectitudinea cauzei lor, dar mai ales convinşi că aceasta nu poate să nu învingă aici şi acum.

Dacă manifestaţiile de anul tre­cut, din ianuarie-februarie, s-au dorit a fi o copie, care s-a do­vedit nereuşită, a momentului din 1990, cele de acum se de­finesc tocmai prin originalitatea lor. În fa­ţa unor autorităţi lipsite de autoritate, de­monstranţii nu se lasă închişi într-un spa­ţiu, fie şi el simbolic, zburdă pe bulevarde, schimbându-şi orele de întâlnire şi tra­seele. Chiar fără organizatori formali, ni­cio­dată o serie de manifestaţii nu a fost mai bine organizată şi nu a avut o ase­menea dinamică.

După succesul mobilizării din Bucureşti, dar şi de la nivel naţional, de duminică 8 septembrie, devine clar că puterea va tre­bui să abandoneze proiectul incriminat pen­tru a evita o amplificare a cestui fenomen, odată cu începerea anului şcolar şi mai ales a celui universitar.

Adevărata întrebare a mo­mentului este ce vor face ma­nifestanţii cu victoria lor. Aici, lecţiile din 1990 şi chiar din 2012 sunt im­portante. Nimic nu a fost în 1990 mai profund politic decât dorinţa „golanilor“ de a se proclama apolitici. Nimic nu e azi mai politic decât reuşita ma­ni­fes­tan­ţilor de până acum de a evita o identitate politică. Dar e puţin probabil ca această reuşită să fie durabilă. Sistemul politic, de­şi încurcat de natura evenimentului, nu e prins complet nepregătit. După o tentativă de a sugruma mediatic manifestaţiile, te­le­viziunile încearcă să le recupereze pro­mo­vându-i pe acei lideri care le-au făcut jo­cul şi în ianuarie 2012. Aşa sunt aleşi oa­meni care vorbesc bine şi au ideologia po­trivită, precum Remus Cernea sau Claudiu Crăciun. Aceştia au certe calităţi care merg în sensul mobilizării manifestanţilor, dar în mod normal nu ar mai putea fi priviţi drept reprezentanţi ai unei mişcări antisistem, câtă vreme primul a intrat în PSD numai pentru a deveni parlamentar, iar celălalt a contribuit la transformarea „so­cietăţii civile“ într-o anexă a cuplului Antonescu-Chiuariu, în procesul de ela­bo­rare a noii Constituţii. Aceste exemple sunt cu atât mai interesante, cu cât ma­nifestanţii pot fi caracterizaţi tocmai prin încercarea de a depăşi paradigma con­flic­telor între partide sau între palate.

Numai că partidele şi palatele nu se lasă atât de uşor. Pre­şe­din­tele PNL pare gata să sacrifice USL de dragul nobilei cauze. PSD este pentru prima dată în ge­nunchi. Prezidențiabilul Oprescu e în că­dere liberă, iar primul-ministru paralizat. Asta tocmai după ce PSD fusese dat pe mâ­na lui Victor Ponta şi pentru potenţialul acestuia de a seduce generaţiile care acum sunt în stradă. Dar nici preşedintele nu stă mult mai bine, sprintul acestuia de as­tă-vară fiind acum oprit din cauza apli­cării unor reţete vechi unui fenomen ine­dit. Deşi a criticat trimiterea legii în par­lament, Traian Băsescu a greşit evident, ridicând problema la nivel de referendum, aceasta fiind, în context, o tipic-falsă idee bună. În ciuda tonului mai echilibrat şi mai prudent ca niciodată, preşedintele a ra­tat şansa de a-şi îndrepta eroarea ini­ţia­lă de a susţine un proiect de nesusţinut.

Dar nu numai politicienii fac eforturi de a se adapta situaţiei nou create. Diverse gru­puri încearcă să asume energia ma­ni­fes­tanţilor pentru a o utiliza în scopuri ideo­logice de tipul opoziţiei faţă de gazele de şist sau anticapitalism, ultima prin ten­ta­tiva de a induce confuzia între fenomenul corupţiei din România şi economia ca­pi­ta­listă. Semnificativ este şi discursul care tre­ce de la tema Roşia Montană Gold Cor­poration la tema anticorporaţii străine, căzând în forme de naţionalism tip „nu ne vindem ţara“.

Toate acestea sunt semnificative pentru vul­nerabilităţile unei mişcări fără orga­ni­zatori asumaţi, care beneficiază deo­cam­dată de nonacţiunea celor care ar trebui să aplice legea. Condiţiile iniţiale se pot schim­ba semnificativ, iar în funcţie de aces­tea se poate schimba şi natura fe­no­menului. Creşterea numărului de ma­ni­festanţi a diluat influenţa pescuitorilor în ape tulburi, dar asta nu poate decât să în­teţească lupta internă pentru controlul evo­luţiei evenimentelor.

Deocamdată, ceea ce putem nu­mi „fenomenul Roşia Montană 2013“ apare drept o nouă etapă a unui fenomen mai larg, pe care l-am putut observa în ia­nuarie 2012, atunci sub o formă bruiată de propaganda USL, apoi la localele din iu­nie, tot anul trecut, când votul pentru can­didatul independent, Nicuşor Dan, a depăşit aşteptările multora. Este vorba des­pre un fenomen care nu numai că re­flectă nereprezentativitatea partidelor ac­tuale, dar şi marchează apariţia străzii ca un actor politic în sine, o contraputere, menită între altele să compenseze inca­pa­citatea opoziţiei sau a mass-media de a in­fluenţa deciziile puterii, oricare ar fi aceas­ta. Dar cu cât această veste e mai bună, cu atât cei care au crezut că pot închide la nesfârşit jocul politic vor încerca să-l combată, vor încerca să înfiereze şi să in­filtreze acest nou fenomen. //