Debaronizarea ca luptă a sistemului cu el însuşi

Alexandru Gussi 22.04.2014

De același autor

Debaronizarea este unul dintre principalele mecanisme de autoreglare care urmăresc scăderea probabilității unui colaps sistemic. Iar acesta nu poate fi evitat fără actuala terapie de șoc a magistraților.

Justiția de una singură nu poate de­ba­ro­ni­za România. Totuși, aceasta dă acum un me­saj decisiv celor care, de la simplu ce­tățean la membru al elitei politico-eco­no­mice centrale, pot inversa ten­dința de 20 de ani de per­vertire a democraţiei lo­cale până la stadiul neo­feu­da­lismului postcomunist. Es­te trist că, deocamdată, ce­tățenii nu sunt actorii prin­cipali ai debaronizării. Ac­torul principal este statul, prin instituțiile sale, un stat central, care acționează pen­tru că își pierduse relevanța în anumite zo­ne și mai ales pentru că era pe punctul să devină un stat captiv.

La originea acestei realități este creșterea ex­cesivă a influenței șefilor de consilii ju­de­țene și a primarilor asupra partidelor po­­litice. Fenomenul feudalizării partidelor este legat de modul în care în România a fost redistribuită proprietatea după că­de­rea regimului comunist. Noua ordine po­litică s-a bazat exclusiv pe vechile rețele de influență. Abundența resurselor care trebuiau împărțite la nivel central a dus la neglijarea periferiei. Șomajul și problemele sociale majore din anii 1990 au aruncat părți importante ale populației în brațele ce­lor care puteau să le ofere o minimă ali­nare materială și nu numai. S-a trecut ast­fel de la un tătuca Iliescu la tătuci locali. În ochii oamenilor, aceștia erau singurii ca­re le puteau oferi ceva concret, de la aju­toare sociale la locuri de muncă în ad­mi­nistrație sau în firmele care trăiesc din ba­nii administrațiilor locale, de la panseluţe și locuri de joacă la biserici. Astfel, aleșii locali și-au putut crește treptat influența, construindu-și spirale ale autoîm­pro­prie­tăririi și îmbogățirii. Capitalismul sălbatic de tip postcomunist a produs un sistem po­litic în care idealul reprezentării a fost confiscat de aparenta empatie a alesului lo­cal pentru o populație dependentă care de­vine electorat captiv. Tradiția se­cre­ta­ru­lui de partid „cumsecade“ și-a găsit astfel prelungirea în postcomunism.

Acest fenomen a făcut ca, în spatele aparentului partid-stat care se dorea PSD-ul lui Năs­tase în 2001-2004, să se con­solideze o rețea locală ce in­ver­sează raporturile de putere cu centrul. Când, în 2005, cuplul Iliescu-Năstase este măturat de la conducerea PSD, unii au pu­tut crede că e un semn al democratizării par­tidului. De fapt, era numai ultimul semn că partidele deveniseră captive ba­ro­nilor. Căci, dacă asta se întâmpla cu PSD, era evident că, în stadii diferite, acest pro­ces exista și în PNL și PD. Cine nu are baroni să-și cumpere!, aceasta devine de­viza politicii românești.

Nu este deci de mirare că suflă vântul prin sediile centrale ale partidelor, odinioară lo­cul în care se decidea tot. Baronizarea fa­ce ca miniștrii să fie repartizați pe filiale, du­pă rezultatele cursei județene pentru vo­turi. Comisiile de specialitate ale par­ti­delor nu mai au specialiști, ci trimiși ai in­tereselor baronilor. Cum acestea nu ela­bo­rează programe, partidele nu mai știu ce să facă atunci când iau puterea. Programul de guvernare trecut prin parlament de­vi­ne relevant numai în măsura în care con­ţine rezultate punctuale ale negocierilor po­litice, dar, ca și guvernului, îi lipsește orice viziune de ansamblu.

Partidele nu ies niciodată din tranziție, pentru că nu au identitate, nu reprezintă decât forme de adaptare la o istorie care vine peste ele. Liderii locali sunt fără ve­ritabilă culoare politică. Se mută de la un partid la al­tul în funcție de culoarea gu­vernului. Centrul se mul­țumește cu o aritmetică a ocupării unui te­ritoriu pe care nu-l mai controlează.

Bref, baronii, în prima fază, fac România mai ușor guvernabilă, iar în ultima fază con­tribuie la o situație în care tinde să nu mai fie guvernată deloc. Sistemul ba­ro­ni­lor devine mai puternic ca niciodată în 2007, odată cu transformarea guvernării Tă­riceanu într-una minoritară. Atunci, guvernul se menține prin acordul informal cu un PSD care trăieşte din resursele ale­șilor săi locali, care devin principalii pro­fitori ai creșterii economice. Guvernul le va permite acestora din urmă aproape ori­ce, numărul asistaților sociali tinde spre 50% din populație, numărul angajaților în autoritățile publice locale crește ver­ti­gi­nos, ca şi îndatorarea la acest nivel.

Mecanismul neguvernării și servirii in­te­re­selor baronilor face ca România să intre în criză exact atunci când părea că se poate și fără guvernare centrală stabilă și când acest sistem părea că, în ciuda corupției endemice cunoscute de toată lumea, ne-a dus în UE și la o prosperitate relativă.

Vina nu este numai a baronilor, dar aceș­tia au rolul esențial în a face sistemul po­litic să funcționeze aparent democratic pentru că ei strâng voturi. Probabil că ni­velul politicii centrale nu a fost niciodată confortabil cu această derivă, cu acest transfer din ce în ce mai evident al puterii către oameni lipsiţi de un minim interes pentru România în ansamblu, profund li­mitați mental la problematica lor locală. Li­derii centrali au devenit însă niște dro­gați dependenți de voturile baronilor, o de­pendență care ducea inevitabil la scă­de­rea încrederii în instituțiile democratice și la scăderea șanselor României de a se eu­ropeniza.

Două elemente semnificative ale încremenirii în proiectul cva­si­sinucigaș al transferării par­ti­delor în mâinile baronilor sunt schimbarea, în 2008, a mo­du­lui de votare a șefilor consiliilor județene și schimbarea în același sens a modului cum sunt aleși primarii, începând cu anul 2012. Votul uninominal majoritar într-un singur tur nu se justifica decât prin do­rinţa baronilor de a-şi creşte şansele de a fi realeşi, o majoritate relativă devenind su­ficientă. Toate partidele și-au dat astfel mâna, pentru ca cei care adunau voturi pen­tru ele în alegerile parlamentare și pre­zidențiale să se apropie de o formă de ina­movibilitate politică. În 2013, ar fi trebuit să urmeze votarea proiectelor legate de des­centralizare, care ar fi completat neo­feudalismul postcomunist. Dar, în timp ce baronii începeau să se lupte între ei pen­tru a deveni superbaroni, dosarele pro­cu­rorilor deveneau mai groase și se în­mul­țeau. Acum, prioritatea a devenit lupta pentru forme juridice sau informale de imu­nitate. Şi, cum puterea locală con­tro­lea­ză partidele, orice guvern, pentru a se menţine, va face gesturi în sensul dorit de baroni. Guvernul Ponta este strident prin discurs, dar pe fond influenţa politică a ce­lor cocoţaţi pe piramide ale corupţiei lo­cale nu poate fi scăzută decât în timp.

Originea ofensivei centrului cred că tre­buie găsită în modul cum sistemul politic a reacționat în fața crizei economice. În 2007-2010, am văzut că dependența de sub­sistemul puterii locale pune în pericol stabilitatea întregului sistem politic. Gu­vernul, parlamentul, partidele erau pa­ra­lizate. Politica de austeritate a fost impusă în 2010 de un șef de stat aflat la începutul celui de-al doilea mandat, deci eliberat de influența baronilor. După acest moment, nu numai capitalul său politic a fost con­su­mat, dar și credibilitatea întregului sis­tem. După riscul falimentului economic a venit riscul falimentului democratic, mo­mentul din 2012 fiind numai vârful unui aisberg. Din teoria sistemelor politice știm că acestea au capacitatea de a se autoregla, dar câteodată influența externă devine vi­tală. Sistemul politic românesc a avut ne­voie de această influență pentru a scăpa atât de falimentul economic, cât și de cel democratic.

Debaronizarea este unul dintre principalele mecanisme de au­toreglare care urmăresc scă­de­rea probabilității unui colaps sis­temic. Iar acesta nu poate fi evitat fără actuala terapie de șoc a ma­gis­traților. Ea ar trebui să ducă la o schim­ba­re de comportament a aroganţilor de­ți­nători ai puterii locale. Suntem departe de acest obiectiv, iar pe termen scurt ob­servăm că agresivitatea verbală a apă­ră­to­rilor actualului sistem de spoliere crește, de altfel direct proporțional cu creșterea eva­ziunii fiscale din ultima perioadă. Re­surse imense sunt pierdute la periferie, ac­tualele creşteri de taxe fiind necesare pen­tru a le compensa. De altfel, lupta pentru resurse este mai dură după ce tortul a fost diminuat de criză. În plus, instituțiile UE nu au rămas impasibile la modul cum sunt cheltuiți banii contribuabililor eu­ro­peni. Justiția, monitorizată de Bruxelles și moral susținută de SUA, devine prin­ci­pa­lul aliat al centrului în tentativa de a d­i­mi­nua puterea periferiei. Debaronizarea este etapa decisivă în dorința de a diminua he­moragia de resurse.

S-a creat astfel şi un nou context politic. În mod normal, impactul electoral ar tre­bui să fie unul major. Totuși, este greu să vedem cine poate profita de actuala con­junctură. PSD, deocamdată, mizează pe fap­tul că poporul vrea să-i salveze pe ba­roni și va trimite în cursa pentru Co­tro­ceni un soldat al acestora. Calculul pare ha­zardat atunci când vedem că, după 1992, singurul candidat care nu a câștigat în turul doi având un discurs anticorupție a fost Vadim Tudor. În același timp, în 2014, niciun partid nu poate fructifica au­tomat lupta împotriva corupției. Dar dacă debaronizarea are un efect invers celui scontat de PSD și entuziasmul baronilor de a aduce voturi cu orice mijloace scade? Un răspuns la această întrebare vom avea încă de la alegerile europene, iar de acest răspuns poate depinde și măsura în care un candidat anti-PSD va putea forma o ma­joritate anticorupție în turul doi al prezidențialelor. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22