De același autor
Dacă cineva ar mai dori să gândească fără patimă semnificația deciziei CCR de săptămâna trecută, aceasta nu ar trebui privită ca un simplu element declanșator al unei crize. Atitudinea CCR de tip dictat („Președintele României urmează să emită decretul...“) nu poate fi decât rezultatul spectaculos al unui proces mai vechi, al unei crize constituționale care e deja cronică.
Din această perspectivă, ideea unui adevărat război (de imagine) împotriva CCR, punerea în discuție a modului cum membrii acesteia sunt numiți etc. provine dintr-un reflex care mai degrabă adâncește boala (semi)democrației de la noi. Sigur că CCR s-a pus într-o poziție dificilă: dacă vrei să aperi Constituția, e greu să nu critici decizia CCR. Pentru a ieși din dilemă există două soluții logice. Prima e să constați că textul constituțional a fost deconectat de la spiritul său chiar de către CCR, caz în care nu mai există ordine constituțională legitimă. E logica anarhic-revoluționară. Duce inevitabil la violență, e deci proastă. E însă utilă pentru a ne da cu adevărat seama cât de gravă e situația în care suntem puși.
A doua variantă e să recunoaștem că s-a produs o schimbare de regim, o schimbare a raporturilor între puterile statului și în interiorul acestora. Modul cum a evoluat cadrul constituțional e mai mult decât discutabil, motivele sunt obscure. Dar simplul cetățean, activ civic sau nu, trebuie să plece de la această realitate de facto. Acceptarea noii realități și legitimarea ei implicită nu înseamnă că nu poți încerca să o schimbi. Dar instrumentele cu care o poți schimba se găsesc tot în Constituție. Plecând de la ele, trebuie căutate soluțiile politice.
În același timp, cine se întreabă ce poate face președintele Iohannis acum, după acest dictat al CCR, fără să se întrebe ce a făcut cu o zi înaintea deciziei CCR, ce a făcut cu o lună înainte sau cu un an, de fapt nu vrea să primească un răspuns. Azi vedem rezultatul: nu a făcut destul, nu a comunicat destul, a devenit astfel o victimă facilă.
De ce a fost marginalizată instituția președintelui? Tocmai pentru că era potențial puternică în probabil defuncta variantă de regim semiprezidențial pe care o experimentasem după 1992. Această putere era dată de patru factori: constituționali, legali, cutumiari (ținând de cultura instituțională) și politici-informali. Dintre toți, ultimul era poate cel mai important, dar era singurul conjunctural. Toți acești factori luați împreună au dus la constituirea rolului de șef al statului într-o lectură care numai în parte ne apropia de cazul extrem francez superprezidențialism.
Bună sau rea, instituția șefului statului a avut un rol esențial pe cel puțin trei paliere: funcționarea instituțiilor, interfața cu aliații occidentali din NATO-UE și, deloc în ultimul rând, rolul legitimator pentru întregul sistem politic. A treia a rezultat din incapacitatea partidelor de a mobiliza electoratul, mai ales atunci când alegerile prezidențiale și parlamentare au fost decalate și când a devenit mai evidentă nereprezentativitatea partidelor parlamentare: un plus de participare din ce în ce mai mare la prezidențiale, ajuns la 15% între prezidențialele din 2014 și parlamentarele din 2016. Președintele devenea astfel, din punctul de vedere al legitimității, un fel de cârjă a democrației noastre bolnave.
În ultimii ani, războiul împotriva instituției prezidențiale a dus la căderea pe rând a majorității realităților legale și informale care consolidaseră instituția șefului statului. Constituția era ultima redută. Iată că azi a apărut o interpretare a CCR prin care președintele e marginalizat și umilit în mod voit în piața publică. O adevărată execuție.
Dar nu Klaus Iohannis a fost decapitat. Clasa politică și elita instituțională au decis că statul trebuie decapitat. Consecințele puterii instituției prezidențiale deveniseră insuportabile. Decapitarea ritualică vine în mod simbolic cu ocazia problematicii demiterii șefei DNA. Instituția prezidențială susținea în mod aproape inevitabil lupta împotriva corupției, atât în urma relației sale directe cu instituțiile UE, de altfel Art. 148 din Constituție îi dă și președintelui responsabilitatea de a aduce la îndeplinire obligațiile față de tratatele UE, cât și prin angajamentele față de electoratul său și societatea românească în ansamblu.
Această adevărată decapitare va duce mai departe și va agrava atât războiul interinstituțional, cât și deficitul de legitimitate de care suferă elita politică și regimul în ansamblu. Putem identifica momentul declanșator al acestui proces încă din 2007 cu ajutorul unuia dintre cei mai cunoscuți politologi bulgari, Venelin Ganev, care, într-un articol academic despre Huliganismul post-aderare scris în 2013, observa schimbarea de comportament a elitelor politice din România și Bulgaria după intrare în UE. Autorul vedea principala cauză în refuzul de a juca jocul european din partea celor obișnuiți cu logica impunității și cu existența unui stat captiv. Exemplul cel mai elocvent era considerat momentul suspendării președintelui din România lui 2012. Iată că azi huliganismul postaderare a devenit un huliganism (anti)constituțional cu acte în regulă. Scopul său e același: să oprească veleitățile anticorupție. Dar de data aceasta parcă dorind o confruntare cu instituțiile europene.
Societatea românească ar trebui să nu cedeze sirenelor anarhisto-revoluționare, așa cum o împing chiar beneficiarii actualei schimbări de regim, ci să folosească energia civică în mod constructiv: obligarea forțelor politice responsabile să se unească într-o adevărată alianță proconstituțională și proeuropeană. Numai aceasta și perspectiva unei victorii nete la alegerile parlamentare pot schimba raportul de forțe care a dus la actuala criză.
