De același autor
Este un loc comun sa spui ca avem institutii subrede, cu atributii neclare, totusi ce s-a întamplat saptamana trecuta îi putea surprinde si pe cei mai pesimisti dintre noi. Nu ne intereseaza aici în ce masura a fost vorba de o propunere justificata sau de o "lovitura de imagine", cred ca acest eveniment trebuie privit, înainte de toate, ca fiind apogeul unui proces de redefinire a raporturilor dintre institutii.
Biroul Permanent al PNL nu a decis numai sa se declare în favoarea dezangajarii militare a Romaniei din Irak, ci s-a folosit de faptul ca ministrul Apararii este liberal, pentru a declansa un mecanism institutional care viza retragerea trupelor. Astfel, un partid s-a substituit conducerii Ministerului Apararii, ignorand atat o minima solidaritate guvernamentala, cat, mai ales, legile.
Astfel, Legea 42 din 2004, privind participarea trupelor romanesti în strainatate, prevede la articolul 4 ca Ministerul Apararii Nationale propune mijloacele armate ce pot fi puse la dispozitie într-un astfel de caz, dar este evident ca aceasta propunere, de natura tehnica, avand data-limita de 30 iunie a fiecarui an, nu poate fi transformata într-o initiativa politica majora, care ar putea modifica sau anula o decizie luata la un nivel superior. Ar fi si ridicol ca prin lege sa se reglementeze data unor decizii politice care, prin definitie, sunt exceptionale. In plus, atat textul constitutional, care prevede ca "Presedintele Romaniei este comandantul fortelor armate" (art. 92), cat si Legea de functionare a CSAT din 2002, institutie prezidata de seful statului, unde deciziile se iau prin consens, ne arata clar, atat în litera, cat si în spiritul lor ca, din punct de vedere legal, nici o institutie a statului roman nu putea sa se pronunte public în favoarea dezangajarii din Irak înainte de luarea unei decizii în CSAT. Am putea spune ca o astfel de initiativa este legitima daca vine din partea opozitiei, în timp ce primul ministru, ca vicepresedinte al CSAT, calitate care presupune si obligatii, ar trebui sa privilegieze actiunea institutionala si sa evite, pe un subiect important ce implica politica externa, sa se confrunte public cu presedintele.
Momentul 29 iunie ne apare ca apogeul unei încercari, pana acum reusite, de a-l împiedica pe seful statului sa fie un "presedinte jucator". Traian Basescu a esuat în a instaura o practica constitutionala care sa-i permita sa-l controleze, cel putin partial, pe primul ministru. Pe de alta parte, Calin Popescu Tariceanu pare sa ignore distinctia între calitatile sale de sef al guvernului si de presedinte de partid. Poate ca partidul sau putea cere retragerea trupelor din Irak, dar nu trebuia sa se comporte ca si cum ministrii desemnati de PNL sunt obligati sa urmeze cu prioritate politica partidului, si nu aceea a interesului national, asa cum este ea definita de institutiile statului. Si asta cu atat mai mult cu cat avem un guvern de coalitie.
Aici atingem cea mai grava dimensiune a evenimentului din 29 iunie: masura în care acesta reflecta lipsa stabilitatii regimului politic si gradul în care exercitarea puterii în statul roman ignora mecanismele prevazute de lege. Exemplar este raportul între primul ministru si seful statului, care se schimba constant. Aparent, dupa 1996, putem vorbi de o tendinta de atenuare a caracteristicilor de tip semiprezidential ale regimului politic. Totusi, campaniile electorale au ramas concentrate pe candidatii la Presedintie, iar în 2004 întoarcerea rezultatului alegerilor parlamentare de catre cele prezidentiale numai caracteristica unui regim parlamentar nu a fost.
Alianta PNL-PD a pierdut alegerile pentru Legislativ, actuala majoritate fiind legitimata de rezultatul turului doi al alegerilor prezidentiale. Avem deci un prim-ministru care nu numai ca este desemnat de presedinte, dar care este sustinut de o majoritate formata în urma implicarii în negocierile politice a sefului statului. Cand accepti sa devii prim-ministru în astfel de conditii, este greu sa pretinzi ulterior ca te afli într-o logica de coabitare à la française, în care primul ministru si presedintele reprezinta familii politice concurente.
Calin Popescu Tariceanu a reusit sa limiteze influenta politica a presedintelui, transformand conflictul sau cu Traian Basescu, dintr-un aparent handicap, într-un atu decisiv pentru mentinerea sa la putere. Nu este aici locul descrierii acestui mecanism, ar trebui totusi amintit ca el functioneaza pe baza formarii unei efemere coalitii anti-Basescu, astfel Calin Popescu Tariceanu a schimbat o dependenta cvasi-institutionala de seful statului pe dependente informale, mai greu de justificat.
Sa rezumam: conducerea unui partid ia decizii care trebuiau luate la nivelul Ministerului Apararii si al guvernului, urmarind subminarea autoritatii sefului statului. Ce interes avea PNL sa provoace un astfel de soc institutional? Cum de reuseste Alianta PNL-PD sa ramana majoritara în sondaje, daca nu datorita popularitatii actuale a lui Traian Basescu? Este evident ca, încercand sa preia initiativa politica, actualul sef al PNL a riscat sacrificarea atat a propriului partid, cat si a (fostilor?) parteneri din Alianta.
Comportamentul lui Calin Popescu Tariceanu din 29 iunie ridica problema masurii în care acesta a înteles ca, dincolo de conflictul cu Traian Basescu, exista niste limite ale convietuirii institutionale si ca el le-a încalcat. Faptul ca a fost provocat nu este o scuza pentru iresponsabilitate.
Poate ar fi trebuit sa adaugam o lista de acte lipsite de eleganta ale presedintelui la adresa primului ministru. Totusi, daca le comparam cu sfidarea din 29 iunie, ele ne apar ca fiind anecdotice. Motocicletele pot fi manevrate mai brusc decat masinile si cu atat mai usor decat guvernele, dar, daca te porti cu ultimele ca si cu primele, dovedind astfel ca le ignori mecanismele de functionare, atunci te condamni la o cadere devastatoare.
