De același autor
Daniel Morar devine, pe bună dreptate, un Raed Arafat al apărătorilor statului de drept, iar corpul procurorilor se mobilizează pentru a-şi apăra puterea câştigată.
În toate statale definite printr-o corupţie endemică, atunci când există ameninţări la adresa perpetuării normalităţii viciate, apar şi diverse forme de violenţă. Ţinta sunt cei „vinovaţi“ că au făcut ceva concret pentru a schimba lucrurile. România nu este o ţară a asasinatelor exemplare, a bombelor sub maşini sau a răpirilor. Asta nu înseamnă însă că ameninţarea şi frica nu joacă un rol important în înţelegerea activităţii magistraţilor, judecători şi procurori, sau a poliţiştilor. Frica nu este numai faţă de o violenţă potenţială, ci şi faţă de influenţa politică, faţă de puterea economică şi mediatică. Cei care, aşa cum se spune, „sunt chemaţi să aplice legea“, pentru a-şi realiza rolul trebuie să depăşească bariere pe care noi le vedem sau nu, dar putem fi siguri că ele sunt prohibitive pentru majoritatea celor de pe margine. În România, una dintre bariere şi consecinţe ale zdruncinării Sistemului după intrarea în Uniunea Europeană a fost asasinatul simbolic executat cu ajutorul unui terorism mediatic exercitat de cei care se simt în pericol la fiecare semn că legea li se aplică şi lor. Victime sunt deja oameni (fie cei care au încercat să aplice legea, fie cei care i-au susţinut), instituţii (cum ar fi DNA) şi concepte sau valori (ca independenţa justiţiei).
În acest sens, putem spera că primul ministru Victor Ponta chiar nu-şi dă seama ce face atunci când apără compromisul cu Traian Băsescu, utilizând alibiul luptei cu Daniel Morar şi al „victoriei“ repurtate prin excluderea acestuia dintre cei care conduc procurorii din România. Prin acest tip de argument legitimează de la înălţimea funcţiei sale terorismul mediatic împotriva lui Daniel Morar şi, prin el, împotriva oricărui magistrat incomod pentru clasa politică. E greu de crezut că acesta a fost scopul domniei sale, pentru că în această ultimă săptămână a căutat tocmai respectabilitatea europeană. Dar atacarea repetată a celui care a condus DNA aruncă o lumină extrem de proastă asupra tipului de pretenţii pe care le-a avut atunci când a ajuns la acest compromis pentru numirea procurorilor.
În plus, reacţia PNL ne arată că premierul nu a negociat şi acţionat în calitate de şef al majorităţii parlamentare şi guvernamentale USL, ci în calitate de preşedinte al PSD. Aşa putem înţelege şi înţelepciunea cu care au întâmpinat pesediştii acest compromis făcut cu cel pe care îl demiteau în vara trecută, multiplicând fraudulos votanţii.
De altfel, la nivel politic, acest compromis a fost acceptat numai de membrii PSD, practic toate celelalte partide parlamentare, dar şi o parte importantă a susţinătorilor preşedintelui au fost împotriva lui. Fiecare a avut motivele lui, dar faptul că premierul Ponta e pe punctul de a-şi impune strategia ne arată concentrarea unei puteri din ce în ce mai mari în mâinile PSD.
Pentru a analiza logica acţiunii sau, mai degrabă, pentru moment, numai a declaraţiilor celuilalt actor al compromisului, preşedintele Băsescu, trebuie să ne întoarcem la Acordul de coabitare din 12 decembrie 2012. Acesta este cârja de care Constituţia noastră avea nevoie pentru a supravieţui. Mulţi oameni politici şi analişti l-au considerat o foaie de hârtie fără valoare şi este adevărat că e greu ca o cârjă să aibă alţi fani decât cei care se sprijină în ea. Acel prim compromis era probabil singura modalitate prin care o largă majoritate rezultată din alegeri putea fi limitată în avântul ei, mai ales în dimensiunea declarată făţiş a demantelării unor instituţii din zona justiţiei care începuseră să funcţioneze. În ultimele zile, multe voci respectabile, care prin poziţiile lor publice îl susţinuseră pe Traian Băsescu în 2012, consideră acum că acest deziderat nu va fi îndeplinit dacă preşedintele acceptă în bloc lista propusă de primul ministru. Pe de altă parte, ambasadele cele mai vocale anul trecut susţin azi demersul lui Victor Ponta. Acestea nu vor valida niciodată fiecare nume de pe o listă, dar prin poziţia lor legitimează şi atitudinea de până acum a preşedintelui. Frontul de anul trecut pare că s-a rupt. Dar asta nu este neapărat o catastrofă, în măsura în care un front este făcut pe baza unei logici maniheiste care îşi arată acum limitele. Pe fond, fiecare este în rolul lui când denunţă sau când legitimează acest compromis, pentru că primii vizează mai degrabă schimbarea, iar ultimii vizează mai ales stabilitatea.
Cred că marea eroare din această perioadă a fost însă tocmai ignorarea consecinţei schimbărilor din ultimii ani. Iar una dintre ele este faptul că procurorii au acumulat o putere şi o autoritate publică importantă, ei nu pot fi excluşi de la masa unui compromis, fie el şi un compromis politic. Nu este vorba numai de Morar şi DNA, ci de toţi procurorii care şi-au făcut treaba, dar mai ales de cei care şi-au riscat pielea. Trebuie să existe o relaţie de proporţionalitate între riscuri şi o formă de recunoaştere, chiar de putere. Unii vor spune că aceste pretenţii sunt exagerate, poate că este aşa, dar în zilele acestea politicul a argumentat faptul că nicio pretenţie a acestora de a influenţa decizia politică nu este legitimă. Ceea ce nu poate fi corect în 2013, chiar dacă era aşa în 2000 sau 2004.
Traian Băsescu a fost cel care şi-a asumat riscurile schimbării, riscuri la fel de mari precum cele asumate de toţi procurorii DNA la un loc. Apoi, soluţia compromisului pe care l-a căutat a fost corectă. Totuşi, la o soluţie corectă poţi ajunge prin mai multe căi. Iar modul de rezolvare ales în acest caz a făcut compromisul mult mai greu de apărat. Nu numai Daniel Morar devine, pe bună dreptate, un Raed Arafat al apărătorilor statului de drept, dar corpul procurorilor se mobilizează pentru a-şi apăra puterea câştigată. Şi cu aceştia soluţia ar trebui să fie una de compromis. //
