De același autor
Fenomenul opoziţiei faţă de proiectul Roşia Montană are meritul incontestabil de a supune actuala majoritate şi, în general, actualul sistem de putere unui crash test în mărime naturală. Iar rezultatul este un eşec pe toată linia.
De multe ori, elementele vizibile ale schimbării sociale vin după ce aceasta s-a produs. Exact în acest sens trebuie văzute şi actualele manifestaţii din mai multe oraşe ale României, începând cu Bucureştiul şi Clujul. Acestea vor să producă schimbarea, dar sunt deja rezultatul acesteia. Dacă vrei să vezi cât de mult a evoluat o parte a societăţii româneşti în ultimii ani, trebuie să mergi printre manifestanţi. Cele două săptămâni, fără incidente semnificative, spun ceva despre dimensiunea socială şi cea antropologică a acestei schimbări.
Însă veştile bune se opresc aici, pentru că, din alte puncte de vedere, România pare că nu a evoluat. Iar asta se vede cel mai bine privind la modul cum a reacţionat sistemul politico-mediatic. Din zone politice şi mediatice aflate aparent în conflict, a venit o rafală de acuzaţii la adresa opozanţilor la proiectul Roşia Montană. În aceste zile, am putut, deci, vedea o radiografie a sistemului nostru oligarhic. Acesta încearcă tot spectrul de manipulări: de la ignorare şi inducerea îndoielii, până la tentativa de a renaşte ura proletară împotriva celor din stradă. Oameni de presă şi chiar instituţii au fost nu numai aruncate în această luptă, dar şi sacrificate pe altarul propagandei. S-a vorbit aparent serios de miliardarul George Soros, de unguri şi de agenturi. S-au organizat contramanifestaţii. Miturile anilor 1990 au fost reactivate de un personal politic şi mediatic lipsit nu numai de scrupule, dar şi de imaginaţie. Valul de reacredinţă şi de minciună a atins apogeul la punerea în scenă a salvării minerilor din mina-muzeu. Imaginea fabricată a primului ministru cu cască de miner nu a făcut decât să arate şi mai clar că nu este un autentic salvator, ci un banal pompier-piroman.
Iar asta s-a întâmplat în încercarea disperată de a contrabalansa o săptămână în care contradicţiile din interiorul USL, ca să nu mai vorbim de exemplele de schizofrenie politică de la nivel guvernamental, au atins cota de alertă. Evenimentele din ultimele două săptămâni pare că au precipitat o criză inevitabilă în USL, dar care era programată pentru anul viitor. Asta nu înseamnă însă că impactul manifestaţiilor nu este semnificativ pentru maturitatea instituţiilor noastre politice. Cu atât mai mult cu cât numărul participanţilor zilnici nu pare să fi crescut, protestele importante devenind săptămânale, fiind concentrate duminica. Dacă la un asemenea fenomen, paşnic şi limitat numeric, liderii politici se transformă în nişte jucării stricate, ce se va întâmpla într-un moment de criză majoră?
În această situaţie, opoziţia ar fi trebuit să reprezinte o alternativă, dar amintirea blatului electoral nu se poate stinge aşa uşor. La asta se adaugă faptul că presa, care îi este favorabilă, nu este mai puţin dependentă de publicitatea RMGC. Aşa se explică încercarea unei părţi a USL de a juca şi rolul de opoziţie. Cu ajutorul indispensabil al unei televiziuni, Realitatea TV, Crin Antonescu doreşte să preia energiile antisistem, dar cum ştie că nu sunt suficiente, vrea să aibă şi energiile care vin datorită prezenţei PNL la guvernare. În acest caz, schizofrenia politică este mai gravă decât aceea a preşedintelui PSD, pentru că Victor Ponta a încercat numai un joc de imagine, pe când Antonescu a intrat într-o riscantă strategie politică. Probabil că ambii vor cădea, mai devreme sau mai târziu, victime ale incapacităţii întregii clase politice de a înţelege încotro merge societatea românească.
Spunând asta, fac un pariu riscant, acela că încercarea puterii de a marginaliza actualii manifestanţi faţă de restul societăţii va eşua. Pariul este riscant, pentru că cei care ies în stradă în aceste zile reprezintă, deocamdată, o parte foarte mică a românilor. Se amăgesc cei care iau în serios titluri de genul Manifestaţie gigant sau estimările umflate ale numărului participanţilor furnizate chiar de Jandarmerie. Şi în cazul în care acestea ar fi adevărate, suntem departe de anii 1990. Pentru a vedea asta, este suficient să compari numărul de manifestanţi pe metrul pătrat. Totuşi, pariul poate fi câştigat din două motive. Primul este lipsa de credibilitate a celor care atacă mediatic protestele de stradă. Al doilea vine din faptul că majoritatea tăcută, tăcută acum, dar mai ales la alegeri, poate fi convinsă de minoritatea din stradă. Acest potenţial de convingere explică efortul propagandistic imens al sistemului politico-mediatic. Iar capacitatea acestuia de a se legitima prin discursul „responsabil“ al locurilor de muncă etc. va depinde de formele pe care protestul le va lua în continuare. Urmează un război de uzură, în care strategia reuşită din aceste două săptămâni e greu să mai fie cea câştigătoare. Nu este clar ce se va întâmpla, dacă în următoarea perioadă alţi manifestanţi, poate mai puţin civilizați, vor încerca să utilizeze precedentul creat prin evitarea sistematică a asumării organizării şi intrării în legalitate a actualelor manifestaţii. Pare că ezitarea de a face pasul spre instituţionalizarea protestelor ne arată că acestea traversează acum o foarte delicată criză de creştere. Este de înţeles că o aparentă schimbare a naturii protestelor va fi greu de acceptat, dar în absenţa ei se va lăsa un spaţiu de manevră care, mai devreme sau mai târziu, va fi speculat.
În concluzie, putem spune că fenomenul opoziţiei faţă de proiectul Roşia Montană are meritul incontestabil de a supune actuala majoritate şi, în general, actualul sistem de putere unui crash test în mărime naturală. Iar rezultatul este un eşec pe toată linia. Airbag-urile propagandei îi sufocă încet, dar sigur, pe cei care ar trebui salvaţi, adică pe liderii politici prinşi nepregătiţi. Dar acest eşec nu trebuie să ne bucure decât parţial, pentru că şi societatea în ansamblul ei pare, deocamdată, la fel de nepregătită să genereze o alternativă. //
