Fenomenul Macron. Un caz de androginism politic

Tânărul Emmanuel Macron (39 de ani) a devenit la începutul acestui an favoritul prezidențialelor franceze, după ce o im­pre­sionantă serie de personalități politice fie au fost eliminate din cursă, fie au fost com­promise: de la președinții Sarkozy și Hol­lande la ex-prim-miniștrii Juppé, Valls și Fillon. Fără partid structurat, încercând să depășească logica axei stânga-dreapta, vo­luntar, proeuropean, optimist, arătând bine și vorbind bine, Macron pare a fi per­so­najul de care Franța avea atâta nevoie. Și, totuși, lucrurile sunt mai complicate.

Ambiția sa prezidențială și mesajul său cen­trist-antisistem s-au născut undeva în inima sistemului politic francez, într-un birou al Palatului Elysée. Macron ajunsese acolo după o carieră exemplară: Sciences Po, ENA, Banca de afaceri Rotshchild. În 2011 a ales să-l susțină pe Hollande, atunci un outsider, la primarele socialiste. În 2012 a fost recompensat cu un important post de consilier al președintelui francez, iar în 2014, la nici 37 de ani, devine ministrul Eco­nomiei și Industriilor. Acum un an și-a dat demisia pentru a-și câștiga indepen­dența necesară unei aventuri prezi­den­ția­le. Era bine plasat pentru a înțelege că sta­rea economiei și impopularitatea lui Hol­lande nu-i vor permite acestuia să câștige un nou mandat. Alternanța era inevitabilă.

Culorile lui Macron

Dar pentru a avea o șansă trebuiau să se îndeplinească trei condiții. Prima era să fie luat în serios chiar de sistem. Sistemul economic avea nevoie de reformiști, sis­temul mediatic căuta să lanseze produse noi. Macron răspunde acestor cerințe. De­vine rapid un star mediatic, făcând sute de coperți de săptămânale prestigioase, de emisiuni politice etc. Un exemplu: deja pe 13 aprilie 2016 coperta Paris Match îl în­fățișa împreună cu soția sa cu titlul Îm­preună pe calea către putere.

A doua condiție era ca mesajul său să răs­pundă unei părți a electoratului. Pentru as­ta și-a construit un mesaj care răspunde dezamăgiților de centru-stânga și de cen­tru-dreapta. Un mesaj oportunist, care con­ține elemente de stânga și de dreapta, dar care transcende cadrele obosite ale doc­trinelor clasice. Discurs pozitiv, al des­chiderii, al mobilității, discursul lui Ma­cron e pe fond o nouă formă de progre­sism, una epurată de clișeele vechi și plină de clișee noi, (încă) seducătoare.

A treia condiție era legată de contextul po­litic, de forța adversarilor săi. La nici 40 de ani, fără să fi fost niciodată ales ca pri­mar sau parlamentar, cu o experiență po­litică limitată, Macron rămâne departe de portretul-robot al unui șef de stat francez. Îl poate însă salva slăbiciunea adversarilor săi, de la un Fillon aflat în permanentă de­fensivă și cu un partid divizat, la un Ha­mon mergând prea spre stânga și o Ma­rine Le Pen căreia îi lipsește dinamica de cam­panie. Dar elementul principal al di­namicii Macron vine dinspre explozia Par­tidului Socialist (PS). Astfel, Macron a de­venit încă de la primul tur „votul util“ al electoratului de stânga.

Macron și Hollande

Jurnaliștii de la Le Monde, Gérard Davet şi Fabrice L’homme (autorii cărții Un pré­si­dent ne devrait pas dire ça..., Stock, 2016), au scris că președintele s-a declarat „tră­dat“ atunci când Macron a demisionat pen­tru a se lansa spre ceea ce atunci părea o improbabilă campanie prezidențială. Înai­nte de asta le spusese că „Emmanuel sunt eu“, iar unui consilier că „Emmanuel e copilul pe care ai vrea să îl ai“. Deși, tot potrivit Le Monde, actualul președinte în privat se plânge că a fost „trădat cu metodă“, e convins că „Macron e de stân­ga, a fost totdeauna de stânga, Macron e un autentic om de stânga“. În Le Figaro, Jean d’Ormesson crede că, deși l-a trădat, Macron îl poate în continuare servi pe Hol­lande: „Brutus rămâne iubit de Cesar. Ma­cron e revanșa și consolarea lui Hollande“.

E o revanșă atât față de opoziția de dreap­ta, care nu pare în stare să provoace o alternanță clasică, cât și față de opoziția internă, față de socialiștii frondeurs care, din majoritatea parlamentară, au con­tri­buit la lipsa de autoritate și de lizibilitate a politicii din actualul mandat prezi­den­țial.

Macron nu l-a ucis politic pe Hollande, ci a înțeles din timp ce poate face pentru a-i succeda. Președintele actual preferă să-i transmită puterea celui mai bun produs al generației Hollande, chiar cu prețul, acum inevitabil, al prăbușirii Partidului So­cia­list. Hollande, prin eșecul mandatului său, dar și prin erorile centrului-dreapta, revo­luționează peisajul politic francez.

Androginismul macronian

Ma­cron a intrat la 24 de ani în PS, totuși spiritul său rebel s-a afirmat din 2002, când l-a susținut pe euroscepticul Che­vè­nement, în detrimentul lui Jospin. De atunci, Macron a evoluat, primul salt fiind susținerea acordată proeuropeanului so­cial-liberal Hollande la alegerile primare din 2011. La alegerile prezidențiale, Hol­lande a avut un discurs mult mai stângist, totuși, când în 2014-2015 are loc „in­fle­xiunea social-liberală“ a guvernării, un actor principal e chiar Macron. De altfel, re­zultatele reformei pieței muncii de atunci încep să se vadă. Mult prea târziu pentru președinte, dar la timp pentru Macron.

Programul său merge în sensul amplificării acestor reforme, adică în sensul unui so­cial-liberalism care îngrijorează opinia pu­blică mai puțin decât liberalismul progra­mului economic al lui Fillon. Macronismul trăiește mai ales din demarcarea de adv­er­sari. Hamon merge prea la stânga, Fillon prea la dreapta, astfel macronismul ar fi o justă măsură care împrumută de la adver­sari tot ce au aceștia mai bun.

Galaxia Macron

Fenomen unic în istoria celei de a V-a Re­publici franceze: în jurul lui Macron vin oameni din zona comunistă (Robert Hue), socialistă (cu multele sale nuanțe, inclusiv Delanoë și Valls), centru (Bayrou, care pâ­nă acum revendica un monopol al cen­tru­lui), liberali (Madelin), gaulliști (De Ville­pin) și mulți oameni care susținuseră can­didați de dreapta, chiar dacă în trecut fu­seseră de stânga (Attalli, Minc). Un prea-plin în care din ce în ce mai mulți socia­liști apropiați de Hollande care incomo­dea­ză postura centristă și ideea de „ruptură“.

Marcel Gauchet, de multe ori critic cu Ma­cron, îi recunoaște totuși o formă de „vo­cație gaulliană“ plecând de la capacitatea mișcării sale, En Marche, de a depăși logica stânga vs. dreapta și logica par­ti­de­lor. Macron se impune datorită unui sis­tem de partide în ruină, așa cum o făcuse De Gaulle în 1958? Comparația pare forța­tă, căci sistemul politic fondat de De Gaulle chiar asta urmărește: să ruineze par­tidele în favoarea unui monarh repu­bli­can. Iar Macron, deși le spune apropiaților că se simte predestinat, e departe de a avea statura unui posibil (re)fondator. Fie și numai din cauza unui program înecat în nuanțe.

Dar atunci de ce Macron se dovedește un ase­menea magnet pentru politicieni cu iden­tități diverse și provenind din ge­ne­rații diferite? Oportunismul e o explicație prea simplistă. Sigur, există o dimensiune oportunistă vizibilă, plecând de la faptul că majoritatea susținătorilor au apărut du­pă ce Macron a devenit favorit. Totuși, e mai veche ideea că Franța nu poate fi reformată plecând de la majorități axate pe unul dintre cele două partide care se succed de mult la guvernare. Ar fi nece­sară o formă de guvern de uniune na­țională, dar în contextul francez aceasta pare imposibilă. Macronismul e substitutul unei forme de uniune națională.

Victoria la alegerile prezidențiale nu ar fi însă o garanție că ar putea apărea o ma­joritate parlamentară stabilă care să mear­gă în aceeași direcție. Alegerile parla­men­tare din iunie pot teoretic da o majoritate ipoteticului președinte Macron, dar coe­ren­ța și anduranța acesteia apare deo­cam­dată îndoielnică.

O altă tentație mai veche a dreptei a fost să aștepte ca stânga franceză să aibă și ea un moment centrist de tip Blair sau mai ales Schröder. Reformele făcute de fostul can­celar german sunt de aproape 20 de ani citate spre exemplu de la centru-stân­ga până la dreapta. Macron poate merge în această direcție și poate ar reuși acolo unde un Chirac sau un Sarkozy au eșuat.

Riscul major ar fi însă ca alternativa la o astfel de majoritate să fie monopolizată de Marine Le Pen și de aliații ei. Aceștia, du­pă cinci ani de macronism centrist, ar pu­tea revendica cu succes o parte a elec­to­ra­tului dreptei. O alternativă ar fi ca Macron să revină la matcă și să refondeze stânga franceză în jurul unui nou partid social-de­mocrat.

Fenomen european

În Le Point, Philippe Tesson vede în Ma­cron un produs al „misticii alegerilor prezidențiale“. Totuși, dincolo de tentația cezaristă, macronismul și reinventarea cen­trului nu e numai o realitate franceză. Are o dimensiune europeană, fiind un răs­puns deloc paradoxal la creșterea po­pu­lis­me­lor antieuropene de dreapta și de stân­ga.

Noul centru e locul în care se refugiază cei care văd că populiștii se apropie de pu­te­re. E un antiextremism care împrumută însă o dimensiune populistă-antisistem. De fapt, sunt anticorpi sistemici care nu mai găsesc resurse în vechile partide și apelează la societatea civilă, la tehnocrați, la resursele noii clase de mijloc mon­dia­li­zate și tehnologizate. Vor putea aceștia sal­va democrațiile europene și cu ele pro­iec­tul european? Nu victoria lui Macron ne va putea spune asta, ci ceea ce acesta ar reuși să facă. Macron e un pariu riscant, cu reverberații europene pe termen lung.