Franţa, o ţară 'în pragul crizei de nervi'

Cu un Executiv fără o direcţie clară, cu ţinte economice ratate,  cu o opoziţie slabă şi oameni în stradă, Franţa rămâne motorul gripat al UE.

În mai-iunie 2013, Partidul So­cia­list revenea la putere după zece ani, iar un preşedinte de stânga la Palatul Elysée după 17 ani. To­tuşi, citatul din ti­tlu aparţine unui li­­der socialist, Jean-Christophe Cam­ba­délis, secretar na­ţional al PS, fi­ind semnificativ pen­tru starea de spirit a celor care guvernează azi Fran­ţa. Iar soarta Franţei ne in­te­re­sează nu numai în sine, ci şi prin consecinţele la nivel european pe care le poate avea o posibilă criză socială şi politică în această ţară. Pentru moment, la nivel intern ambianţa este dată în aceste zile şi de o presă care, pentru a des­crie sfidările momentului, face apel la repere istorice cum ar fi „Anii 1930“ (pentru Nouvel Ob­servateur, centru-stânga), sau chiar „1789“ (Le Point, centru-dreapta).

Un preşedinte indecis

Hollande a fost ales pentru că era un perfect anti-Sarkozy. Pa­ra­doxal, însă, faptul că şi-a ţinut promisiunea de a fi „un pre­şe­dinte normal“ pare a fi azi prin­cipala cauză a criticilor la care es­te supus. Indecizia sa este su­biec­tul recurent al deriziunii publice, iar părţi întregi din „majoritatea prezidenţială“ se întreabă „dacă există un pilot în avion“. Deşi preşedintele este mult mai dis­cret ca predecesorul său, figura primului ministru rămâne una marginală. Cu alte cuvinte, deşi Hollande cel puţin a vrut să pară că mai mult prezidează decât gu­vernează, opinia publică îl iden­tifică ca fiind nu numai prin­ci­palul, ci chiar singurul res­pon­sabil de acţiunile majorităţii de stânga.

La prima sa conferinţă de presă, din noiembrie, Hollande a răs­puns destul de convingător în­gri­jorărilor publice, care se ex­pri­mau deja în mod insistent, dar, la cinci luni de la acel moment, Hollande 2 nu pare că s-a impus. Iar contestarea a venit chiar din par­tea unor mi­niş­tri ca Arnaud Mon­te­bourg, Cécile Du­flot şi Benoît Ha­mon, care nu fac însă decât să răs­pundă aşteptărilor unei părţi a stângii care doreşte o po­litică economică mai voluntaristă şi creşterea de­ficitului peste limitele asumate la nivel european. Pe fond, ma­jo­ri­tatea de stânga este divizată asu­pra problemei economice. Aşa se face că s-a ajuns în situaţia în ca­re ieri au fost crescute impozitele pe întreprinderi în numele so­lidarităţii sociale şi azi apro­xi­mativ aceleaşi întreprinderi îşi văd diminuate dările către stat într-o proporţie comparabilă, în numele competitivităţii. Co­ti­di­anul de centru-stânga Le Monde nu a ezitat să califice această ati­tudine drept una a „pompierului-piroman“. Iar credibilitatea Exe­cutivului este cu atât mai redusă, cu cât nu are spaţiu de manevră nici la nivelul creşterii datoriei pu­blice, care în actuala tendinţă se îndreaptă spre cifra simbolică de 100% din PIB, nici la nivelul creşterii impozitelor şi taxelor, acestea în 2014 ajungând la ni­velul record de 46,5% din PIB. Sin­gura soluţie este aceea a re­du­cerii costurilor statului, dar pare că administraţia franceză va mai reuşi un timp să se opună cu suc­ces unei reforme a statului.

Falimentul moral şi clivajul societăţii

Tot în această perioadă s-a eva­porat şi platforma morală pe care ajunsese la putere Hollande. Nu numai pentru că a fost păstrat în gu­vern luni bune un ministru con­tra căruia fuseseră deja pre­zentate probe ale faptului că re­uşise să fraudeze fiscul. Faptul că acest ministru era chiar cel al Bu­getului nu a făcut decât să pună şi mai bine în evidenţă riscurile pe care orice om politic le ia atunci când utilizează argu­men­tele unei moralităţi „ire­proşa­bile“, aşa cum a făcut Hollande. Dar mai ales pentru că „scandalul Cahuzac“ este departe de a se fi sfârşit odată cu demisia acestuia din guvern şi chiar din Adunarea Naţională, în plenul căreia min­ţise cu talent. Acest scandal a pus sub semnul întrebării chiar onestitatea preşedintelui francez. Acesta a pretins că a fost minţit de ministrul său. Dar site-ul de stânga Mediapart făcuse publică din toamna trecută o înregistrare audio. Cum putea Hollande să nu ştie? Fie minte, fie a dat dovadă de o neglijenţă crasă. Dar în­tre­bările merg mai departe: de ce mi­nistrul a fost protejat mai multe luni? Oare nu pentru că o parte din banii ascunşi de acesta au fost utilizaţi pentru finanţarea campaniei electorale a so­cia­liş­tilor? Mai multe anchete vor răs­punde oficial acestor întrebări, pen­tru moment, însă, costul po­litic plătit de putere este atât de mare, încât putem vorbi de sem­nele unei panici. Rezultatul aces­tei panici a fost însă unul bun, pentru că, săptămâna trecută, mi­niştrii şi-au făcut publice averile şi au fost anunţate liniile unei legi asupra transparenţei averilor aleşilor, lege despre a cărei ne­ce­sitate se vorbeşte de mult timp, dar până acum nimeni nu a avut curajul să o promoveze. Totuşi, acea­stă lege este, pe fond, o di­ver­siune de la cazul Cahuzac, o în­cercare de a dilua o criză care devenea insuportabilă. Şi asta pen­tru că acest caz al ministrului Bugetului este unul al minciunii po­litice. Declararea averilor nu re­zolvă problema minciunii. Iar min­ciuna nu a fost numai aceea a unui om. Atunci când, acum do­uă săptămâni, numele lui Jean-Jacques Augier, aflat printre apro­piaţii lui Hollande, care a fost chiar trezorierul campaniei elec­torale a acestuia, a apărut pe lista celor care fac afaceri în para­di­surile fiscale, tot discursul can­didatului şi preşedintelui Hol­lande împotriva acestor practici a apărut în lumina deplinei sale ipocrizii. Pare că stridentul dis­curs al lui Hollande împotriva lumii finanţelor fusese redactat tocmai de cei care nu ezitau să profite de cele mai puţin ono­rabile practici ale acesteia. Astfel, încercarea de a transforma în le­ge imperativul declamat al „mo­ralizării vieţii publice“ e lău­da­bil, dar nu este semnul puterii de decizie, ci o încercare de a evita falimentul moral al unui întreg mandat.

Tot în aceste zile s-au succedat manifestaţiile împotriva le­ga­li­ză­rii mariajului homosexual, lege care, la data publicării acestui articol, este probabil deja votată de Adunarea Naţională. Această promisiune făcea parte din pro­gramul prezidenţial, care pre­ve­dea inclusiv acordarea dreptului de adopţie, care este acum prin­cipalul obiect al disputelor po­litice, fiind contestat intens şi în stradă. Pare că pe acest subiect societatea franceză s-a divizat pro­fund de-a lungul clivajului stânga-dreapta. Totuşi, trebuie să observăm că o lege similară a fost promovată în Marea Britanie de majoritatea conservatoare-li­berală condusă de David Ca­me­ron, apărând astfel ca semnul unei mutaţii sociale profunde a societăţilor occidentale, in­di­fe­rent de culoarea politică a celor care o codifică. Totuşi, pe lângă instrumentalizarea politică a acestui subiect sensibil de către opoziţia de dreapta, aflată la rândul ei într-o criză de au­to­ritate, a fost evidentă dorinţa ma­jorităţii de stânga de a face din acest subiect unul care să sim­bolizeze schimbarea pe care al­ternanţa a adus-o.

Eşecul reconcilierii

Dar îndeplinirea acestei pro­mi­siuni nu poate acoperi ne­în­de­plinirea altora, iar costul afir­mă­rii unităţii majorităţii pe această temă a dus la neîndeplinirea unei promisiuni mai importante a can­didatului Hollande: re­con­ci­lierea. Eşecul acestei reconcilieri este simbolizat de faptul că dez­ba­te­rea a fost acoperită de dis­cursul de înfierare a celor care i se opun, acuzaţi de extremism. Aproa­pe orice exces al străzii era justificat de socialiştii aflaţi în opo­ziţie, acum însă aceiaşi so­cia­lişti su­portă cu greu excese sim­ilare, ve­nite tot din partea „stră­zii“, dar o altă stradă, o altă par­te a so­cietăţii, care este însă tra­tată de actuala putere de stânga cu o aro­ganţă ce trădează un complex al superiorităţii morale greu de sus­ţinut într-o demo­cra­ţie.

Nu numai că actualul mandat nu pare cel al reconcilierii promise, dar el preia defectul major al man­datului precedent, care era producerea de inamici, atunci imi­granţii erau cei vizaţi. Acum, pe lângă bogaţi, inamicul de­sem­nat este extrema dreaptă, care a pro­fitat de aceste manifestaţii pentru a-şi reafirma caracterul an­tisistem. Dar poza de moment este înşelătoare şi ar trebui să ne întoarcem în timp pentru a în­ţelege de ce cel mai bun inamic al socialiştilor sunt extremiştii de dreapta. Jean Marie Le Pen era un politician marginal atunci când, la începutul anilor 1980, a început să fie invitat la tele­vi­zi­unile dependente de puterea so­cialistă. Atunci, preşedintele Mitte­rrand a încurajat în mod discret, dar decisiv Frontul Naţional, pen­tru ca acesta să preia o cât mai mare parte a electoratului dreptei moderate şi să împiedice for­ma­rea unei majorităţi de centru-dreap­ta. În acest sens, chiar a schimbat modul de scrutin, în 1986, permiţând intrarea în masă a extremei drepte în Adunarea Na­ţională. Acest joc periculos a contribuit la realegerea primului preşedinte socialist în 1988, dar a şi dus la înrădăcinarea FN în pei­sajul politic francez. Două decenii mai târziu, o parte a partidului socialist pare tentată să încerce repetarea istoriei. Este însă greu de crezut că tactica „pompierului piroman“ poate funcţiona la ne­sfârşit. //