Franţa rămâne motorul gripat al Europei

Eşecurile Franţei lui Hollande sunt veşti proaste nu numai pentru cei care iubesc Franţa, ci şi pentru toţi cei care văd în integrarea europeană o şansă unică pentru ţări ca România.

Anul 2013 a confirmat temerile şi a in­fir­mat speranţele celor care aşteaptă multe de la Franţa şi văd în „cuplul“ franco-ger­man cheia continuării construcţiei eu­ro­pene. De aici încolo, pă­re­ri­le sunt împărţite cu pri­vire la responsabilităţi. Pen­tru unii, principala res­pon­sa­bilă este o Germanie ego­istă condusă de Angela Mer­kel, o Germanie care vrea să-şi impună un model greu de exportat. Este adevărat că în ultimul an cancelarul german s-a concentrat pe obiectivul realegerii sale. Iar „salvarea“ monedei euro pare să se da­toreze eforturilor Băncii Centrale Eu­ro­pene, eforturi care au stârnit critici din partea germană. Totuşi, victoria re­mar­ca­bilă a Angelei Merkel, punerea pe picioare a unei mari coaliţii cu social-democraţii şi, nu în ultimul rând, creşterea econo­mi­că insolentă a Republicii Federale con­fir­mă rolul modelului german de motor al Eu­ropei. În acest timp, Franţa a mai pier­dut un an: creştere aproape nulă, un şo­maj mai mare ca anul trecut, un sen­ti­ment general de dezabuzare şi o pierdere gra­vă de autoritate a preşedintelui Hollande.

Chiar dacă a devenit un clişeu să critici Franţa exaltând Ger­ma­nia, trebuie spus că 2013 a adus noi argumente în favoarea aces­tei atitudini. Anul trecut, so­cia­liştii francezi au câştigat alegerile pre­zi­denţiale şi legislative cu un discurs foarte critic la adresa modelului german şi la ati­tudinea presupus prea umilă a preşe­din­telui Sarkozy faţă de Merkel. În plus, Hol­lande, devenit preşedinte, a pariat aproa­pe până în ultimul moment pe o alter­nan­ţă la Berlin. Această greşeală care frizează ignoranţa ne este utilă pentru a înţelege cri­za de leadership de care suferă pr­eşe­dintele francez. S-a ajuns aici pentru că Hollande a fost un bun candidat, dar nu a ştiut să iasă din acel rol şi nu a intrat convingător în cel de preşedinte.

Candidatul din 2012 preluase programul Partidului Socialist, care era la rândul lui o sumă a nenumăratelor curente din par­tid. Ideal pentru a-i aduna pe toţi în mo­mentul electoral, dar nepractic pentru a guverna. După ce a devenit preşedinte, Fran­çois Hollande nu a reuşit niciodată să explice convingător politica pe care o duce, o politică în care încearcă să pună de acord o lăudabilă dorinţă de a-şi res­pecta promisiunile cu acceptarea prin­ci­piului realității. Încercare de multe ori fă­ră şanse de succes, pentru că cele două por­niri se contrazic adesea. În cazul rela­ţiei cu Germania, Hollande a fost cel puţin rece cu Merkel, în acelaşi timp tolerând sistematicele accese de germano-scep­ti­cism din tabăra sa. Pe fond, linia nu a fost clară, prevalând o temporizare care s-a do­vedit acum perdantă. Aceeaşi schemă a fost adoptată şi pe alte fronturi. Spre exem­plu, cel al reformării sistemului so­cial şi al celui de taxe, fără de care apă­ra­rea „modelului social francez“ rămâne la nivelul discursului. Chiar săptămâna tre­cută a fost votată o nouă „reformă“ a sis­te­mului de pensii, privită de majoritatea economiştilor ca o nouă temporizare sau chiar ca o antireformă. În plus, a con­ti­nuat inerţial discursul de campanie îm­potriva celor „bogaţi“, categorie aparent des­tul de mare, pentru că majoritatea fran­cezilor au văzut creşteri de impozite şi taxe. În acelaşi timp, politicile de di­mi­nua­re a şomajului sunt bazate în primul rând pe angajări la stat sau cu ajutorul sta­tului. Deficitul pare ţinut sub control mai ales prin creşterea impozitelor, o po­litică perdantă pe termen mediu şi lung, două efecte deja vizibile fiind exodul celor cu mulţi bani şi o „fugă a creierelor“ către lumea anglo-saxonă. La asta se adau­gă un periculos discurs al majorităţii, care face din instituţiile UE un ţap ispăşitor pen­tru propriile eşecuri interne.

Hollande a ajuns foarte repede la re­cor­duri de impopularitate, cu o cotă de opinii favorabile care atinsese de curând pragul de 20%. Poate asta nu ar fi fost grav dacă era rezultatul unor decizii curajoase. Dar este rezultatul încercării de a mulţumi cât mai multă lume, ajungând la con­tra­per­for­manţa de a fi contestat în sânul propriei ta­le majorităţi „prezidenţiale“. Un deputat francez spunea de curând că Hollande a reuşit, ca şi Mitterrand, unificarea stângii, dar contra lui.

Pe fond, nu numai 2013 es­te un an pierdut, dar şi prima parte a man­datului primului preşedinte de stânga ales după 1988 poate fi văzută ca un eşec. A fost exact perioada în care o putere are destulă le­gi­timitate pentru a acţiona decisiv. Iar sen­timentul eşecului pare în mod egal îm­părtăşit în interiorul PS şi în rândul opi­niei publice. Renumitul săptămânal de stân­ga Le Nouvel Observateur titra săp­tămânile trecute despre „criza de regim“, singura soluţie părând a fi numirea unui nou prim-ministru. Nu este clar dacă se va putea aştepta până după alegerile lo­cale şi europene din 2014. Această va­ria­n­tă este totuşi mai probabilă, pentru că eşe­cul socialiştilor la aceste alegeri pare ori­cum iminent. Cei citaţi ca posibili ocu­panţi ai postului de premier sunt austera Martine Aubry, fosta prim-secretară a PS, şi popularul Manuel Valls, ministru de In­terne şi aflat la dreapta majorităţii so­cialiste. Cum niciunul nu face parte dintre apropiaţii preşedintelui, în ambele cazuri vorbim de o posibilă „coabitare“ în inte­ri­o­rul stângii. Această pierdere a unei părţi din puterea sa este preţul pe care Hol­lan­de va fi nevoit să-l plătească pentru a în­cer­ca o relansare dacă nu a substanţei man­datului său, măcar a popularităţii sale.

Orice bilanţ are şi părţile lui pozitive. În acest sens, Hollande şi-a putut afirma sta­tura prezidenţială în primul rând prin ce­le două intervenţii ale armatei franceze - în Mali şi, recent, în Republica Cen­tra­fri­cană. Ambele în favoarea populaţiilor ci­vile şi în a restaurării unor autorităţi sta­tale depăşite de situaţie. Intervenţii uma­nitare lăudabile, dar şi intervenţii care con­­firmă o schimbare de durată a politicii afri­cane a Franţei şi o reafirmare a rolului aces­tei ţări într-o parte din fostele sale co­lonii.

Dacă ne uităm la starea opoziţiei, vedem că alternativa de cen­tru-dreapta, Uniunea pentru o Mişcare Populară, nu be­ne­fi­ciază decât parţial de dificul­tă­ţile socialiştilor, fiind fără veritabil lider. Ma­rea majoritate a electoratului UMP îşi pune speranţele tot în Nicolas Sarkozy, a cărui întoarcere în viaţa politică este cer­tă. Deocamdată, interesul pentru inter­ven­ţiile publice ale acestuia este mult mai ma­re decât acela pentru UMP, ceea ce îi pune într-o poziţie uşor ridicolă pe liderii insti­tuţionali ai partidului. Numai problemele judiciare ale fostului preşedinte şi ale apro­piaţilor lui întârzie revenirea acestuia în postura de lider al dreptei franceze.

De această slăbire a partidelor tradiţionale beneficiază în mod logic extremele. Astfel, populistul de stânga Jean-Luis Mélenchon contribuie semnificativ la delegitimarea lui Hollande în ochii electoratului so­cia­list, iar lidera Frontului Naţional, ultra­populista Marine Le Pen, se află la o cotă de popularitate impresionantă, ultimul son­­daj IPSOS-Le Point din 6-7 decembrie dându-i 33% opinii favorabile (62% ne­favorabile). Asta în timp ce preşedintele şi primul ministru au 23% opinii favorabile şi, pentru Hollande, nu mai puţin de 74% opi­nii nefavorabile. Totuşi, extrema dreap­tă rămâne un adversar relativ comod pen­tru puterea socialistă, care îşi poate găsi un sens în lupta împotriva extremismului. Mai degrabă UMP îşi vede posibila victorie la alegerile europene ameninţată de creş­terea Frontului Naţional şi încearcă să-şi păstreze electoratul înaintând excesiv pe temele acestuia.

În concluzie, eşecurile Franţei lui Hol­lande sunt veşti proaste nu numai pentru cei care iubesc Franţa, ci şi pentru toţi cei care văd în integrarea europeană o şansă unică pentru ţări ca România. Disimetria între starea Germaniei şi cea a Franţei şi între autoritatea liderilor respectivelor ţări este un handicap important pentru ca­pacitatea de acţiune a întregii Uniuni Eu­ropene. Dacă totuşi căutăm o veste bună, aceasta e că alegerile europene se vor ține sub spectrul acestui eşec. Iluziile în­tre­ţi­nute de socialiştii francezi cu privire la sustenabilitatea modelului clasic al sta­tu­lui-providenţă vor putea mai greu să aibă un ecou în Europa în general, dar mai ales în cadrul celorlalte partide de stânga. //