De același autor
Noului președinte francez i-au trebuit câteva ore pentru a numi un prim-ministru și câteva zile pentru a numi un guvern. Acesta va trebui să-și obțină o majoritate la legislativele din 11 și 18 iunie. Guvernul însuși și primele sale măsuri sunt deci un adevărat manifest electoral al La République en Marche (LREM), numele sub care se prezintă la urne partidul prezidențial.
Guvernul cuprinde toate nuanțele politice de la centru-stânga la dreapta, trecând prin centrul istoric, fiind o încercare de reflecta coaliția multicoloră care l-a ales pe Macron în cele două tururi ale prezidențialelor. Obiectivele strategice ale șefului statului francez sunt clar asumate: ocuparea spațiului politic între stânga-stângii și Frontul Național. Asta presupune dezmembrarea sau cel puțin slăbirea extremă nu numai a Partidului Socialist (PS), ceea ce pare deja realizat (6% la prezidențiale), ci și a Les Républicains (LR), care, cu 20% la prezidențiale, pot teoretic să spere un scor bun la legislative.
Cele două partide de guvernământ care se succedau la putere de peste 35 de ani erau deja divizate în interior și cu o imagine proastă în ochii propriilor electorate, ceea ce i-a și permis lui Macron să smulgă alegători în număr aproximativ egal de la PS și de la LR. Victoria de la prezidențiale va duce la amplificarea acestui fenomen la parlamentare. Totuși, această dinamică nu era suficientă pentru a împiedica fie o acum improbabilă victorie a LR, fie o mai plauzibilă situație în care partidul prezidențial se vede obligat să intre într-o coaliție formală cu LR.
Pentru a evita această situație și pentru a-i contrazice pe cei care spun că e un fel de fiu politic ilegitim al socialistului Hollande, noul președinte l-a ales ca premier pe primarul orașului Le Havre, Edouard Philippe (46 de ani), LR, care nu a ezitat să reafirme faptul că e și rămâne de dreapta. Alegerea unui apropiat al celui care anul trecut era dat drept favoritul prezidențialelor, Alain Juppé, dublată de faptul că această numire nu a presupus o convertire ideologică, ci o reafirmare a identității de dreapta a primului-ministru, a surprins pe mulți.
În plus, toată zona economică a fost lăsată dreptei. Bruno Le Maire, care ieșise al patrulea la primarele LR de anul trecut, a primit importantul minister al Economiei și Finanțelor și face echipă cu Gérald Darmanin, care a primit Bugetul și era un apropiat al fostului președinte Sarkozy. Le Maire avea veleități reformiste în LR, iar primul ministru Philippe și Darmanin erau văzuți ca parte a noii generații de lideri LR. Acum LR nu i-a exclus, dar îi va înfrunta în alegeri.
Dreapta a pierdut prezidențialele, dar guvernează? Aceasta e imaginea pe care noul premier și președintele vor să o transmită către electoratul dreptei, fie pentru ca acesta să confirme guvernul votând LREM, fie măcar să stea acasă și astfel să nu voteze LR.
Macron, dincolo de acest efect electoral, a vrut astfel să-și clarifice programul economic, transmițând un puternic mesaj patronatului francez și, poate, mai ales, piețelor financiare. O majoritate LREM va avea o politică economică similară cu aceea propusă de candidații dreptei la prezidențiale: Juppé, Sarkozy, Le Maire și chiar Fillon. Dincolo de strategie, dincolo de marketingul politic, acest mesaj are o valoare identitară pentru ceea ce va fi „macronismul“.
Macron folosește intens ideea că mișcarea sa e una „progresistă“, concept preluat din vocabularul stângii, adică din zona de unde el și o mare parte dintre susținătorii săi inițiali provin. Totuși, critica pe care Macron, dar și ex-premierul Valls, o fac stângii era critica pe care dreapta o făcea de mult: stânga franceză devenise bastionul unui nou conservatorism. Unul care, dorind să conserve drepturile sociale intacte, nu numai că punea în pericol echilibrele macroeconomice fără de care sistemul de protecție social francez nu s-ar putea menține pe termen lung, dar ajungea să-i privilegieze pe unii, pe funcționari și pe alți salariați, în detrimentul celor care doresc să intre pe piața muncii: tineri, șomeri. Nu întâmplător, aceste ultime două categorii îngroașă numărul votanților extremei drepte și extremei stângi, care au avut peste 40% la primul tur al prezidențialelor.
Progresismul lui Macron țintește în primul rând punerea în discuție a dogmelor economice ale stângii franceze. În acest sens, reformele anunțate, dar amânate după legislative vizează piața muncii și rearanjarea fiscalității. Deși aceste reforme au putut fi susținute în alte țări de social-democrați, în contextul francez ele sunt considerate liberale și automat conotate la dreapta.
Pentru a fi credibil la nivelul reformismului economic, Macron a ales ca lideri de dreapta să-i pună în aplicare aceste politici ce vor fi inevitabil dureroase. O mare parte a stângii, inclusiv sindicatele, și chiar o parte a votanților președintelui vor fi în stradă. Macron are așadar nevoie de o legitimare în fața electoratului de dreapta, pentru ca acesta să susțină dificilele reforme care ar trebui să fie începute încă din vară.
Progresismul economic al lui Macron este deci unul de dreapta. El este echilibrat simbolic de un număr mare de miniștri proveniți din PS (4), centru-stânga (2), centru (3) și de un simbol al ecologismului, fostul prezentator TF1 Nicolas Hulot. Totuși, guvernul actual seamănă mult mai mult cu primul guvern numit de Sarkozy în 2007, deci cu un guvern de dreapta, decât cu cel numit de Hollande în 2012
