Guvernul Macron I sau „progresismul“ de dreapta

Noului președinte francez i-au trebuit câteva ore pentru a numi un prim-ministru și câteva zile pentru a numi un guvern. Acesta va tre­bui să-și obțină o majoritate la legislativele din 11 și 18 iunie. Guvernul în­suși și primele sale măsuri sunt deci un adevărat ma­nifest electoral al La Ré­pu­blique en Marche (LREM), nu­mele sub care se prezintă la urne partidul prezidențial.

Guvernul cuprinde toate nu­anțele politice de la centru-stânga la dreapta, trecând prin centrul istoric, fiind o în­cercare de reflecta coaliția mul­ticoloră care l-a ales pe Macron în cele două tururi ale prezidențialelor. Obiectivele strategice ale șefului statului francez sunt clar asumate: ocuparea spațiului politic între stânga-stângii și Frontul Național. Asta pre­supune dezmembrarea sau cel puțin slăbirea extremă nu numai a Partidului Socialist (PS), ceea ce pare deja realizat (6% la prezi­den­țiale), ci și a Les Républicains (LR), care, cu 20% la prezidențiale, pot teoretic să spere un scor bun la legislative.

Cele două partide de guvernământ care se suc­cedau la putere de peste 35 de ani erau deja divizate în interior și cu o imagine proastă în ochii propriilor electorate, ceea ce i-a și permis lui Macron să smulgă alegători în număr aproximativ egal de la PS și de la LR. Victoria de la prezidențiale va duce la am­plificarea acestui fenomen la parlamentare. Totuși, aceas­tă dinamică nu era suficientă pentru a împiedica fie o acum improbabilă victorie a LR, fie o mai plauzibilă si­tuație în care partidul prezi­dențial se vede obligat să intre într-o coaliție formală cu LR.

Pentru a evita această situa­ție și pentru a-i contrazice pe cei care spun că e un fel de fiu politic ile­gi­tim al socialistului Hollande, noul preșe­dinte l-a ales ca premier pe primarul orașului Le Ha­vre, Edouard Philippe (46 de ani), LR, care nu a ezitat să reafirme faptul că e și rămâne de dreapta. Alegerea unui apropiat al celui ca­re anul trecut era dat drept favoritul prezi­den­țialelor, Alain Juppé, dublată de fap­tul că aceas­tă numire nu a presupus o con­vertire ideo­logică, ci o reafirmare a identității de dreap­ta a primului-ministru, a surprins pe mulți.

În plus, toată zona economică a fost lăsată dreptei. Bruno Le Maire, care ieșise al pa­tru­lea la primarele LR de anul trecut, a primit im­portantul minister al Economiei și Finanțelor și face echipă cu Gérald Darmanin, care a primit Bugetul și era un apropiat al fostului președinte Sarkozy. Le Maire avea veleități reformiste în LR, iar primul ministru Philippe și Darmanin erau văzuți ca parte a noii generații de lideri LR. Acum LR nu i-a exclus, dar îi va înfrunta în alegeri.

Dreapta a pierdut prezidențialele, dar guver­nează? Aceasta e imaginea pe care noul pre­mier și președintele vor să o transmită către electoratul dreptei, fie pentru ca acesta să confirme guvernul votând LREM, fie măcar să stea acasă și astfel să nu voteze LR.

Macron, dincolo de acest efect electoral, a vrut astfel să-și clarifice programul economic, trans­mițând un puternic mesaj patronatului fran­cez și, poate, mai ales, piețelor financiare. O ma­joritate LREM va avea o politică econo­mică si­milară cu aceea propusă de candidații dreptei la prezidențiale: Juppé, Sarkozy, Le Mai­re și chiar Fillon. Dincolo de strategie, din­colo de mar­ke­tingul politic, acest mesaj are o valoare iden­ti­tară pentru ceea ce va fi „ma­cronismul“.

Macron folosește intens ideea că mișcarea sa e una „progresistă“, concept preluat din vo­cabularul stângii, adică din zona de unde el și o mare parte dintre susținătorii săi inițiali provin. Totuși, critica pe care Macron, dar și ex-premierul Valls, o fac stângii era critica pe care dreapta o făcea de mult: stânga franceză devenise bastionul unui nou conservatorism. Unul care, dorind să conserve drepturile so­ciale intacte, nu numai că punea în pericol echilibrele macroeconomice fără de care sis­temul de protecție social francez nu s-ar pu­tea menține pe termen lung, dar ajungea să-i privilegieze pe unii, pe funcționari și pe alți salariați, în detrimentul celor care doresc să intre pe piața muncii: tineri, șomeri. Nu în­tâmplător, aceste ultime două categorii în­groașă numărul votanților extremei drepte și extremei stângi, care au avut peste 40% la primul tur al prezidențialelor.

Progresismul lui Macron țintește în primul rând punerea în discuție a dogmelor eco­no­mice ale stângii franceze. În acest sens, refor­mele anunțate, dar amânate după legislative vizează piața muncii și rearanjarea fiscalității. Deși aceste reforme au putut fi susținute în alte țări de social-democrați, în contextul fran­cez ele sunt considerate liberale și au­tomat conotate la dreapta.

Pentru a fi credibil la nivelul reformismului eco­nomic, Macron a ales ca lideri de dreapta să-i pună în aplicare aceste politici ce vor fi inevitabil dureroase. O mare parte a stângii, inclusiv sindicatele, și chiar o parte a votan­ților președintelui vor fi în stradă. Macron are așadar nevoie de o legitimare în fața elec­to­ratului de dreapta, pentru ca acesta să sus­ți­nă dificilele reforme care ar trebui să fie în­cepute încă din vară.

Progresismul economic al lui Macron este deci unul de dreapta. El este echilibrat sim­bo­lic de un număr mare de miniștri proveniți din PS (4), centru-stânga (2), centru (3) și de un sim­bol al ecologismului, fostul prezentator TF1 Ni­colas Hulot. Totuși, guvernul actual sea­mănă mult mai mult cu primul guvern numit de Sar­kozy în 2007, deci cu un guvern de dreapta, de­cât cu cel numit de Hollande în 2012