Iohannis a înviat!

Să ceri demisia președintelui PSD, să anunți că tu ai dorit și ai obținut schimbarea a trei miniștri, să te delimitezi de guvern, dar să-i trasezi sarcini, să anunți că ai rezolvat conflictul DNA-SIE, toate as­tea în câteva zile, iată un tur de forță care merită re­marcat. În momentul în care cele două partide ca­re domină viața politică se află într-o criză care amintește de atmosfera fals unanimistă de la con­gresul PCR din noiembrie 1989, fie și numai re­se­tarea relației lui Iohannis cu guvernul arată că pre­șe­dintele vrea să preia inițiativa. Atins indirect de cri­ticile aduse unui guvern care, pe nesimțite, a îm­plinit jumătate de an, atins direct de criticile adu­se stilului său prezidențial nonproactiv, non­an­ticipativ și rar reactiv, Iohannis a contraatacat. Un contraatac binevenit din multe motive: aduce cla­ri­ficări relației sale cu guvernul, cu PSD, cu PNL și ambițiilor sale pentru viitor. Putem sau nu să fim de acord cu gesturile sale, dar trebuie să sa­lu­tăm faptul că, în ultima săptămână a lui aprilie 2016, a făcut politică, în vreme ce tot restul clasei po­litice pare că a abandonat această îndeletnicire.

De la Timișoara, în cel mai interesant discurs al său de când a preluat funcția supremă în stat, pre­șe­dintele a răspuns criticilor săi: „Știu de unde vin cele mai puternice atacuri la adresa mea. Dar ele nu sunt atacuri împotriva persoanei mele, ci re­acții la normalizarea și echilibrarea societății“. Iohannis nu se declară descurajat, „noul proiect na­țional“ se lovește însă de „rezistența și teama de nou, care adesea sunt mari în interiorul sis­te­mu­lui“. Președintele se declară partizanul schim­bării și se delimitează de rezistențele din sistem, ceea ce e o reafirmare a discursului său electoral. Un discurs bun, dar, după un an și jumătate de man­dat, el trebuie interpretat și prin prisma faptelor.

Fără a ne îndoi de sinceritatea prezidențială, ne pu­tem întreba dacă Iohannis își dă seama de mă­sura în care practica prezidențială merge adesea îm­potriva discursului său de la Timișoara. Vom alege aici cele mai recente exemple. Primul este le­gat de promulgarea modificării Legii finanțării par­tidelor politice, justificată cu argumentul că: „Ne putem imagina situații în care competiția po­litică e falsificată, dacă se aplică o executare si­lită exact în campanie“. Deci, faptul că există un risc demn de o țară bananieră poate fi invocat în fa­voarea partidelor responsabile de existența aces­tui risc! Mai mult, președintele cocoloșește par­ti­de­le invocând Art. 8 din Constituție: „Partidele politice contribuie la definirea și exprimarea vo­inței politice. Or, dacă contul de campanie e blo­cat în campanie, atunci cu siguranță apare o si­tuație care afectează semnificativ felul în care acel partid poate contribui la formarea voinței po­litice“. Ceea ce e logic, în abstract, dar devine aberant în contextul românesc. În loc să incite la re­formarea partidelor, atitudinea prezidențială în­tă­rește tendința ca parlamentul să fie instru­men­ta­lizat de liderii de partid în sensul strict al re­zol­vă­rii problemelor lor instituționale sau private prin acordarea unor privilegii.

Al doilea moment este cel al reacției față de situația de la Opera Națională din Capitală și asumarea a ceea ce a fost o formă lipsită de eleganță de de­mitere a ministrului Alexandrescu. Nu numai că astfel a părut a da câștig de cauză unui reflex conservator al unor angajați, dar a și utilizat o dublă mă­sură, în contextul în care alți miniștri puteau fi vizați de nemulțumirea pre­zidențială, dar, fie lipsa încercărilor de a schimba ceva îi protejează de ori­ce scandal, fie sunt protejați de „sis­tem“.

Al treilea exemplu e promulgarea Le­gii dării în plată, încă o etapă din lun­ga listă de generozități cu tentă elec­torală înghițite pe nemestecate de cu­plul Iohannis-Cioloș. O lege pornită de la un principiu corect - o mai mare coresponsabilizare a băncilor în pro­ce­sul creditării - a devenit parte a unui discurs populist mai larg, care are și o dimensiune polemică față de capitalul străin și FMI. În plus, legea respectivă are efecte retroactive, ceea ce ar fi trebui să-l facă pe președinte să o tri­mită la Curtea Constituțională. Pro­ba­bil va ajunge după perioada elec­to­rală...

Aceste trei exemple arată că pre­șe­din­tele vrea să explice mai mult, dar nu să și riște mai mult. Astfel reafirmă autoritatea prezidențială prin ra­por­ta­rea critică la un guvern aflat deja în di­ficultate. În plus, asumarea schimbării a trei miniștri e un semn de forță care urmărește inclusiv marginalizarea pre­mierului.

Iar aceste mișcări, la care trebuie să adaugăm apelul președintelui pentru retragerea lui Dragnea de la șefia PSD, dar și anunțul că va vota la București, unde e candidat primul ministru asu­mat în campania din 2014, sunt toate semne în favoarea PNL. Se strâng rân­durile în apropierea momentelor elec­torale și nu-i exclus ca, după locale, PNL să vrea schimbări la nivel guver­na­mental.

Oricum, afirmând că „acesta nu e gu­vernul meu“, Iohannis a deschis posi­bi­litatea schimbării actualei formule gu­vernamentale. Încolțit din multe părți, președintele este incitat să se apropie de PNL. Dar o poate face în mod eficient numai dacă este privit ca un alergător de cursă lungă. E și mo­ti­vul pentru care tot la Timișoara a amin­tit că: „Mulți îmi preziceau un final timpuriu în politică și am plecat din funcția de primar după patru man­date“. Aviz amatorilor de sus­pen­dări, dar și celor care vor să devină prim-miniștri.

Nu știm ce rezultate va da contra­ofensiva prezidențială. Deocamdată, dis­cursul despre schimbare se află în contradicție atât cu stilul asumat, „consensual“, cât și cu cele mai re­cente fapte. Strategia și stilul lui Io­hannis încep să semene cu cele uti­li­zate de Iliescu. Creatorul semi­pre­zi­den­țialismului românesc a lăsat ins­ti­tu­ției prezidențiale o aură care îi este co­modă actualului președinte. Poate și asta e o cheie a succesului. Iohannis a revenit în joc, dar deocamdată nu re­u­șește să convingă pe nimeni că vrea în­tr-adevăr să fie vectorul schimbării.