Iohannis și revitalizarea funcției prezidențiale

Indiferent cum va pleca Ponta de la Palatul Victoria, brațul de fier va fi între președinte și parlamentari, adică partidele politice.

„Solicit demisia primului ministru Pon­ta“, declara vineri, 5 iunie, președintele Iohannis, marcând astfel intrarea într-o nouă etapă a mandatului său. Dincolo de circumstanțele care au dus la această declarație, e un gest care aruncă o nouă lu­mină asupra primei etape și deschide o perioadă pli­nă de oportunități, dar și de riscuri pentru titularul funcției prezidențiale.

Prima observație care se im­pune este aceea a pu­ternicei impresii de trecere fără tranziție de la o ti­mi­ditate plină de ezitări la una dintre cele mai importante și controversate mișcări pe care le poate face șeful statului. Eve­nimentele ulterioare ne vor demonstra da­că Iohannis a acționat exclusiv în calitate de președinte-garant al ordinii cons­ti­tu­ționale sau are pregătiți și acei pași politici care vor duce la schimbări de majorități și, implicit, la creșterea influenței prezi­dențiale.

Contextul de dinainte de acest moment era marcat de înmulțirea criticilor la adre­sa izolării și neputinței prezidențiale, în contrast cu așteptările din toamnă, un con­trast accentuat de revenirea primului ministru în centrul dezbaterii publice. Pon­ta le părea multora înșurubat în func­ție până la alegerile parlamentare de anul viitor și asta sublinia nu numai mar­gi­na­li­zarea lui Iohannis, ci și a funcției prezi­dențiale.

Pus în fața unei probleme de credibilitate și de autoritate, dar foarte popular, lui Io­hannis îi pică perfect această criză. În ge­neral, instituția prezidențială își crește pu­terea în astfel de momente, însă decisiv va fi deznodământul crizei.

Criza instituțională de care vorbim este o reeditare a unui „război între palate“, inerent logicii noastre cons­tituționale, mai ales când ne aflăm în situație de co­abitare, ca acum, dar nu nu­mai. Însă în mod eronat acest conflict este în ge­ne­ral prezentat ca fiind unul între titularii fotoliilor de la Palatele Cotroceni și Vic­toria. De fapt, este o ten­siune între legitimitatea di­rectă dată de alegerile pre­zidențiale și cea indirectă dată premierului de alegerile parlamentare.

Din această perspectivă, ofensiva me­dia­tică și politică în care se afla Victor Ponta până acum câteva zile era într-o con­tra­dicție flagrantă cu eșecul său de la pre­zi­dențiale. Faptul că se menținuse în funcția de șef al guvernului era deja o anomalie, dar faptul că se obrăznicise și mai mult era deja semnul unei rupturi de realitate ca­re se cerea amendată de către pre­șe­din­te, ceea ce acum s-a și întâmplat.

Nu întâmplător, contraofensiva preșe­din­telui PSD a fost declanșată duminică, 7 iu­nie, de la Palatul Parlamentului. Victor Pon­ta s-a prezentat ca fiind șeful majo­ri­tății parlamentare și a invocat le­gi­ti­mi­ta­tea parlamentară pentru a sublinia că ce­rerea prezidențială este o eroare.

Conflictul este deci între actuala ma­jo­ri­ta­te și președinte, dar disimetria între lip­sa de popularitate a acesteia și po­pu­la­ritatea șefului statului face dificilă intrarea într-un proces de suspendare a șefului sta­tului. Totuși, experiențele din 2007 și 2012 au des­chis această cale de „rezolvare“ a con­flictului politic între cele două ins­ti­tuții.

Declanșarea unui astfel de proces ar fi prin­cipalul risc care se află acum în fața Ro­mâniei. El nu poate fi exclus, dacă ob­servăm că discursul politic și mediatic ca­re vine dinspre PSD a mers până la in­vo­carea repetată ideii de „lovitură de stat“. Formula este deocamdată folosită mai ales pentru a decredibiliza DNA și justiția în general. Dar cine ar fi beneficiarul acestei „lovituri“? Președintele. Deci, discursul des­pre „lovitura de stat“ poate pregăti sce­nariul în care să ne trezim pentru câ­te­va săptămâni cu Tăriceanu la Cotroceni, caz în care este ușor să ne închipuim cum va „evolua“ legislația anticorupție.

Totuși, acest scenariu este prea negru pen­tru evoluția României pentru a fi probabil, iar în absența lui actuala majoritate nu are de ales decât între două variante foarte proaste: prelungirea crizei prin men­ți­nerea lui Ponta și o schimbare controlată. A doua variantă este mai rațională, dar are un impediment major. Majoritatea din jurul PSD poate teoretic veni la Cotroceni cu o nouă propunere de prim-ministru. As­ta ar aminti de momentul din 2009, când o nouă majoritate parlamentară a în­cercat să-i impună președintelui un prim-mi­nis­tru care întâmplător se numea Klaus Io­han­nis. Au fost atunci voci care con­si­de­rau că gestul lui Traian Băsescu nu era co­rect constituțional. Totuși, Constituția ofe­ră președintelui pârghia teoretică a di­zol­vării parlamentare, tocmai pentru situația în care există un conflict între cel care deține prerogativa constituțională de a „de­semna un candidat la funcția de prim-ministru“ și parlamentul care îl va­lidează, sau nu. Acest conflict este tranșat prin alegeri anticipate sau prin re­con­fi­gu­rarea majorității parlamentare. Frica de ale­geri anticipate a făcut ca în România di­zolvarea parlamentului să nu aibă loc, dar această situație oferă președintelui o pâr­ghie de putere esențială. Acum, Iohannis probabil înțelege mai bine constitu­ționa­litatea gestului prezidențial din 2009.

Indiferent cum va pleca Ponta de la Pa­la­tul Victoria, brațul de fier va fi între pre­ședinte și parlamentari, adică partidele po­litice. De modul cum își va juca Iohannis cartea va depinde atât restul mandatului său prezidențial, cât și evoluția din ur­mă­torii ani a PSD și PNL.