Iohannis sau fragilitatea președintelui nejucător

Săptămâna trecută, președintele Iohannis a ieșit dintr-o formă de hibernare politică cu care deja ne-a obișnuit. Cu argumente constituționale și-a apărat o instituție prezidențială ce treptat e golită de conținut și care a fost umilită chiar pe terenul politicii externe. Nu e însă prea târziu? Ce șanse are azi președintele să iasă din colțul în care a fost împins? Șeful statului chiar vrea să recâștige ceva din terenul pierdut? Sau doar dorește să dea semnale către zona anti-PSD în vederea alegerilor din 2019?

Lista întrebărilor poate continua și ele pot fi din ce în ce mai neplăcute pentru Klaus Iohannis, mai ales din cauza minimalismului comunicării sale. Nu răspunde la întrebări, iar când pare că o face, contextul e unul creat artificial. Nimeni nu înțelege care sunt intențiile sale politice. Relația distantă cu PNL a făcut uitat faptul că a condus acest partid. Deficitul de comunicare e agravat de absența unor comunicatori secundari. Iar acest deficit se acumulează în timp și devine unul de autoritate.

Orientarea generală a acțiunii prezidențiale confirmă direcția din campania electorală din 2014: prooccidentală, proeuropeană, anticorupție. Nu direcția este contestabilă, ci faptul că instituția prezidențială pare din ce în ce mai izolată. Izolată în interiorul statului și în raport cu societatea.

Mai poate președintele domoli avântul ceaușist al PSD? Nici la această întrebare nu putem răspunde până când nu înțelegem de ce a fost nominalizată Viorica Dăncilă. Dacă ne gândim ce carte mai are de jucat Iohannis, trebuie plecat de la observația că cea mai importantă carte pe care o joacă un președinte e aceea a nominalizării unui candidat la funcția de prim-ministru. Faptul că-i cere azi demisia premierului Dăncilă pune cu și mai mare acuitate problema resorturilor nominalizării protejatei lui Dragnea în acest post acum trei luni.

În câteva săptămâni se fac trei ani și jumătate de mandat prezidențial. Au trecut deja peste două treimi din mandat, iar președintele a ales să rămână enigmatic. O strategie care nu-i deranjează pe adversari, dar induce confuzie în electoratul său. La început de mandat, strategia minimalismului comunicațional părea că rezultă dintr-o formă de protecție a lui Klaus Iohannis care făcea primii săi pași de președinte. Dar iată că această frică de a nu greși pare că limitează drastic întreaga gamă de acțiuni prezidențiale.

Sub povara responsabilității de șef de stat, potențată de cea a autoexigenței de a evita până și micile erori, actualul președinte rămâne de cele mai multe ori împietrit în fața oricărei amenințări iminente. O fobie a asumării riscului în prezent care împinge riscurile spre viitor. Această caracteristică e o ipotetică cheie pentru înțelegerea gestului nominalizării Vioricăi Dăncilă. Amenințarea unei crize politice l-a determinat să acționeze rapid, evitând criza de moment, dar ignorând voit atât de previzibilele costuri pe termen mediu și lung.

Era clar că actualul prim-ministru se va face de râs. Electoratul anti-PSD nu are încă alternativă, așa că pe termen scurt poziționarea președintelui îi va aduce ceva puncte. Numai că speranța de a converti susținerea de azi a zonei anti-PSD în voturi la sfârșitul lui 2019 e una care nu ține cont de resorturile mobilizării politice.

De ce ar trebui să meargă românii să-l voteze încă o dată pe Iohannis? Pentru a ocupa un fotoliu ce și-a pierdut prerogativele? Zona anti-PSD l-ar fi votat tocmai pentru că e cel care îi numește pe premieri. Dar experiențele Grindeanu-Tudose-Dăncilă sunt precedente care limitează drastic speranța că președintele Iohannis poate contribui la nașterea unei guvernări non-PSD. Iohannis în al doilea tur reprezenta schimbarea. Schimbarea PSD de la guvernare, înlocuirea modelului Băsescu de președinție și, nu în ultimul rând, alegerea unui om care nu era văzut ca făcând parte din elita politică postcomunistă. Niciunul dintre aceste trei motive nu mai e valabil și nu-i mai poate garanta o victorie actualului președinte în 2018. Ba chiar unele se pot întoarce împotriva sa.

Aparentul calm prezidențial îl poate duce pas cu pas către o înfrângere. Sau, poate mai grav, către o victorie care nu deranjează un PSD care va păstra puterea și va continua să arunce în irelevanță instituția prezidențială.

În acest context, vestea de la începutul lui martie a posibilei candidaturi a șefului statului român la președinția Consiliului European în 2019 nu-l ajută decât aparent pe acesta. Semnalul că Iohannis nu e hotărât să candideze la propria sa succesiune îl va slăbi și mai mult atât în ochii elitei politice, cât și la nivelul instituțiilor cu care președintele lucrează. Am văzut cum au fost tratați în trecut Constantinescu și Băsescu spre finalul mandatelor lor.

Probabil că imaginea cea mai bună a raporturilor de putere din România de azi a fost dată de Liviu Dragnea, care a ales să-i răspundă șefului statului din fața DNA. Ceea ce pentru o parte a României are un efect delegitimator, pentru electoratul PSD hrănit de o parte importantă a mass-media devine legitimator. Dragnea nu a dorit să-l umilească numai pe șeful statului, ci și unele instituții și pe românii care nu se simt bine în România lui Dragnea.

Clivajul între aceste două Românii crește, iar Iohannis ar trebui să înțeleagă că marginalizarea instituției prezidențiale nu-l face mai puțin responsabil pentru ce se întâmplă cu instituțiile statului, pentru situația de cvazi-uzurpare a resorturilor puterii de către președintele PSD. Atât societatea românească, cât și statul au nevoie mai mult ca oricând de un președinte care să fie o autentică și constantă contraputere în fața unui PSD tot mai autoritar.