Meciul se joacă, mingea e la Iohannis

Jocul este deschis, iar o responsabilitate imensă este acum pe umerii primarului Sibiului, pentru că poate muta decisiv. Responsabilitatea este însă împărțită cu o societate românească care va trebui să aleagă între frica de autoritarismul corupt și tentația naționalistă.

În ciuda particularităților campaniei, și în acest an alegerile prezidențiale și-au con­firmat statutul de principal moment din viața politică a României. Asta ne spune procentul celor care s-au dus la vot, 53%, dacă îl com­parăm cu cei 42% de la par­lamentarele din 2012. La prezidențialele din 2009, la primul tur, prezența a fost 54%, dar diferența nu este semnificativă. Comparația es­te însă importantă pentru că, atunci, la turul doi am avut, contrar așteptărilor, o netă creștere a participării, la 58%, iar ce­le 4% în plus s-au dovedit decisive. Acest precedent trebuie luat în calcul când analizăm raportul de forțe Ponta-Io­hannis. Prezența de 53% corespunde unei prezențe reale de 60% dintre cei care tră­iesc în România. Această cifră este nor­ma­lă, dacă ținem cont, pe de o parte, de ne­încrederea românilor în clasa politică, pe de altă parte, de metodele neortodoxe uti­lizate de partide pentru a depăși acest han­dicap. Dar cei 60% lasă liber un rezervor de votanți important, probabil în jur de 10%, care ar putea veni numai pe 16 no­iembrie.

În absența acestor votanți noi, Victor Pon­ta își va confirma victoria de duminică 2 noiembrie. Scopul său este deci să con­ti­nue această noncampanie din ultima lună fără propuneri clare, fără dezbateri, fără nerv. De altfel, creșterea tensiunii între ce­le două tururi din 2009 s-a dovedit o eroa­re care i-a mobilizat pe adversarii PSD. Este deci probabil că nu va fi repetată. Ma­rea lui problemă și marea șansă a ad­ver­sarilor este că nu mai poate face nimic im­portant în plus: pomenile gu­vernamentale le-a dat, campaniile murdare le-a uti­lizat, ecranele tele­vi­ziu­nilor le-a ocupat, iar sus­pendarea ar suna ca o miș­care disperată.

Dar gustul victoriei a fost unul dulce-amar pentru candidatul PSD, pentru că prima opțiune a strategiei acestuia era scoaterea virtuală din cursă a lui Iohannis. Dacă Ponta plus Tăriceanu (fantomaticul nou USL) aveau peste 50%,  iar candidatul ACL sub 30%, alegerile erau jucate. Acum suntem într-un sce­na­riu în care Ponta este aparent aritmetic fa­vorit, dar nu mai are arme noi de aruncat în joc și imaginea sa se degradează după chipul și asemănarea metodelor PSD din campanie, care sunt metodele PSD din­tot­deauna. Iar tocmai asta îi poate mobiliza pe adversarii PSD dintotdeauna.

Poate Iohannis să „întoarcă situația“? Da­că va continua campania în aceleași coor­donate, răspunsul este negativ. Asta nu pen­tru că a fost o campanie proastă, ci pen­tru că a fost una numai „onorabilă“. Pentru a câștiga are nevoie de mult mai mult, are nevoie în primul rând să riște.

Marea victorie a ACL este că turul doi „se joacă“. Dar nu este clar ce din acest re­zul­tat bun, de puțin peste 30%, se datorează mobilizării structurilor a două mari par­tide și ce se datorează candidatului ACL. Dar pentru a evalua contribuția lui Iohan­nis trebuie să ne întoarcem asupra di­fi­cultăților realizării alianței între cele două partide. Din primăvara lui 2007, când PD a fost dat afară din guvern cu ajutorul PSD, electoratele ambelor partide au în­vă­țat să-i deteste pe liderii concurentului „de dreapta“. Procesul de fuziune a dev­e­nit posibil cu prețul apariției unor dizi­dențe în ambele tabere. Din această pers­pectivă, calculele care au dus la alegerea lui Iohannis drept candidat s-au dovedit corecte, pentru că acesta a reușit să fie un numitor comun al unei proporții im­por­tante din votanții potențiali ai noului PNL. Iar dacă ne referim la ultimele alegeri, cele europarlamentare, vedem că Iohannis reușește cu 3% mai mult decât suma PNL și PDL de la europarlamentarele din 25 mai. Asta în ciuda plecării Monicăi Ma­co­vei din PDL, apariției facțiunii Partidul Li­beral Reformator din jurul lui Tăriceanu și, nu în ultimul rând, a dispariției lui Crin Antonescu. În acest context, la care trebuie să adăugăm lipsa de experiență în campaniile naționale a lui Iohannis, re­zultatul candidatului ACL era greu să fie mai bun. Dar candidatul Iohannis a fost ales mai ales pentru că era singurul care pă­rea capabil să învingă în turul doi. Atunci structurile de partid și votul util nu mai sunt suficiente. Statutul de alter­nativă la Ponta trebuie dublat de ca­lități de lider. Un semn minim ar fi tri­e­rea celor care vorbesc în numele tău. Jo­cul este deschis, iar o res­pon­sa­bilitate imen­să este acum pe umerii pri­ma­rului Si­biului, pentru că poate muta de­ci­siv. Res­ponsabilitatea este însă împărțită cu o so­cietate românească care va trebui să alea­gă între frica de autoritarismul co­rupt și tentația naționalistă. //