De același autor
Utilizand angoasa majoritatii romanilor fata de ce percepeau ca o negare a sensului actiunilor fiecaruia dintre ei in timpul regimului comunist, partidul care il sustine pe Ion Iliescu a impartit deci mostenirea comunismului intr-una rea, totalitara, de care se delimiteaza, si intr-una buna, a realizarilor, pe care o revendica. Datorita acestui raport ambivalent fata de trecut, a reusit astfel sa ridiculizeze temerea de o restauratie comunista si prin asta a neutralizat ceea ce era factorul identitar si de liant al opozitiei, anticomunismul. Decomunizarea a aparut atunci fie inutila, fie imposibila.
Reusita deplina a acestei strategii apare paradoxal in 1996, cand victoria CDR nu este obtinuta in numele anticomunismului, ci datorita unui discurs populist de tipul Contractului cu Romania. Dar ce ne intereseaza aici este modul in care un tip de discurs fata de trecut, utilizarea si conditionarea diverselor memorii colective sunt modalitati privilegiate ale campaniilor electorale. In acest sens, raportul ex-comunistilor fata de propriul trecut, peste tot in Estul Europei, dar cu o particulara eficienta la noi, este un model de neutralizare si chiar de folosire impotriva emitatorilor lor a unor teme anticomuniste, menite initial sa-i fragilizeze. Partidul lui Ion Iliescu va avea o atitudine diferita fata de un alt trecut recent, care este cel al propriei lui guvernari. Cum formula FSN=PDSR tine de evidenta, guvernarea Vacaroiu, de cand a trecut in posteritate, a fost aparata pana in panzele albe, adica pana la absurd, de liderii partidului (in acest sens ramane antologic interviul-executie luat fostului presedinte de Alina Mungiu Pippidi la TVR in iunie 1997). Tactica nu a fost insa absurda, apararea bilantului propriilor actiuni politice era o premisa logica a revenirii la putere.
In aceasta perspectiva absurda apare atitudinea generala a Aliantei Dreptate si Adevar fata de guvernarea 1996-2000 si fata de mostenirea politica a CDR. De la lansarea de anul trecut a Aliantei auzim, cu putine exceptii, delimitarile liderilor ei de fosta coalitie si de Conventia Democrata. Aceasta atitudine este de inteles si justificabila tinand cont de istoria personala a celor doi lideri, mai greu de justificat sunt beneficiile electorale ale acestui tip de discurs si consecintele in vederea consolidarii unei opozitii (re)unite.
Nu vreau sa sugerez copierea modelului iliescian al raportului fata de trecutul recent, din contra, cred ca fiecare victorie vine din punerea rationalitatii politice in mod coerent in slujba propriilor obiective, adica tinand cont de faptul ca scopul risca totdeauna sa fie conditionat de mijloace. Din pacate, pentru moment, Alianta pare ca se apropie de modelul iliescian in prima lui varianta, expusa mai sus, delimitandu-se de CDR, dar folosind teme simbolice preluate de la disparuta alianta anticomunista, care si ea denunta "partidul-stat" si promitea "dreptate si adevar". Iar adevarul este ca CDR nu mai exista ca unitate politica dupa 1996, oricum responsabilitatea guvernarii revenea fiecarui partid in parte, inclusiv partidelor Democrat si National Liberal. Incercarea de a elimina problema acestei responsabilitati tranferand-o unui CDR care nu mai exista, asa cum liderii statului roman de dupa 1989 ocultau problema comunismului bazandu-se pe disparitia PCR, este cu siguranta o operatie sortita esecului. Mai mult, ofera propagandei adversarilor un atribut nesperat: adevarul.
Cum poate raspunde noua coalitie politica la acuzele, foarte insistente, ca este un nou CDR si ca va repeta o guvernare "dezastruoasa"? Poate, cum o face acum, sa se lepede de trecut. Dar aceasta atitudine este o capcana, in acelasi timp ignora capacitatea mediatica manipulativa a PSD si o supraestimeaza. O ignora cand crede ca poate evita aceste atacuri. Exemplara pentru tipul de campanie preconizat de partidul de guvernamant a fost transmisia in direct a Conferintei PSD din chiar ziua lansarii Aliantei PNL-PD. Controlul mediatic exercitat de actualul guvern este prea mare ca sa fie evitat acest subiect, care va ramane o tema centrala a campaniei partidului lui Adrian Nastase, asa cum a fost pericolul revenirii mosierilor si al monarhiei in trecut. Dar acest control este supraestimat cand se crede ca raspunsuri coerente la acuzele PSD nu pot deveni credibile, cand mesajul politic al opozitiei porneste de la resemnarea fata de un cadru ideologic prefabricat de putere.
Este o boala a democratiei (post)moderne paralizia oamenilor politici in fata unor sondaje de opinie, de multe ori prost interpretate, si ignorarea bunului-simt, care i-ar indemna la un contraatac cu siguranta mai productiv atat ca pozitie defensiva, cat si ca eschiva. Daca actuala politica a eschivei continua, nu este un risc, ci o certitudine ca partidul lui Ion Iliescu isi va impune in continuare viziunea proprie asupra consecintelor primei alternante, fiind lasat sa scrie singur istoria trecutului foarte recent. Pericolul principal nu consta in echivalarea Aliantei D.A. cu CDR, ci in pastrarea unei imagini "catastrofale" a guvernarii dintre 1996 si 2000. Aceasta imagine este principala explicatie a dificultatii Aliantei de a se impune in ochii majoritatii ca o veritabila alternativa la actualul partid de guvernamant, asa cum o arata si sondaje de opinie credibile, in care se vede ca majoritatea romanilor vor o schimbare, dar nu sunt convinsi ca Alianta o poate aduce.
Inaintea alegerilor-plebiscit din Rusia sondajele aratau un Vladimir Putin cu o cota de incredere de peste 80%, dar atunci cand oamenii erau intrebati daca au incredere in capacitatea acestuia de a aduce prosperitate economica, de a rezolva conflictul din Cecenia si alte cateva probleme concrete, procentele scadeau invariabil sub 50%. Explicatia tine evident de lipsa de credibilitate a opozitiei, la o alta scara acelasi fenomen risca sa se repete si in Romania, chiar daca alegerile locale par un moment de inflexiune in evolutia raportului intre fortele politice. Iar aceasta lipsa de credibilitate este in mare parte rezultatul lasarii PSD-ului a monopolului interpretarii si construirii memoriei diverselor guvernari anterioare.
Actuala strategie a PNL si PD fata de trecut e influentata de ideea comuna a unei imuabilitati sau oricum a unei enorme inertii a memoriei colective, in numele careia ar trebui sa luam ca un dat, in lunile care urmeaza, amintirea negativa lasata de guvernarea 1996-2000. De fapt, aceasta amintire este construita politic si poate fi, cel putin la nivelul unui anumit grup-tinta, reconstruita. Cei care vor o noua alternanta nu asteapta decat argumentele care sa-i faca sa creada ca ea chiar e posibila. Aproape ca e inutil sa precizam ca orice rescriere a memoriei colective nu poate porni de la zero, ci atat de la amintirile care exista deja, dar semnificatiile lor sunt deocamdata gresit puse in valoare, cat si de la ce pare ca a fost uitat, dar a ramas in inconstientul colectiv. Cu alte cuvinte "opozitia democratica" nu trebuie sa ia, sisific, totul de la capat, are un capital simbolic si electoral pe care trebuie sa-l mobilizeze.
In plus, dupa recentul esec electoral al PNTCD si AP, Alianta PD-PNL a ajuns in pozitia confortabila de a nu mai avea nici o voce critica credibila "la dreapta" ei, dar asta exclude posibilitatea ca aceste formatiuni politice sa fie paratrasnetele atacurilor PSD asupra guvernarii 1996-2000. Spectrul CDR le pare amenintator liderilor PNL si PD, dar se ascund dupa deget, caci responsabilitatea acestor partide in perioada 1996-2000 apare tuturor ca evidenta, in schimb se rateaza ocazia de a apela la partea pozitiva a acestei mosteniri (de altfel, bilantul acelei guvernari e mai consistent decat cel al primului-ministru Theodor Stolojan sau cel al primarului Traian Basescu). E inutil ca Alianta sa explice ca nu este un fel de CDR, ar trebui sa auzim de ce este mai buna ca CDR, pentru moment, cu cat se neaga rolul avut de democrati si liberali in guvernarea 1996-2000, cu atat mai mult sunt motive sa credem ca greselile de atunci risca sa se repete.
Alta consecinta a unei memorii partiale tine de amintirea relatiei dintre asociatiile civice si partidele din CDR, care ii face azi pe liderii opozitiei sa neglijeze faptul ca din activul fostei aliante anticomuniste face parte si capacitatea mobilizarii societatii civile. In raportul cu un PSD care controleaza intreaga administratie numai reutilizarea acestui rezervor de contestare a puterii politice poate echilibra raportul de forte.
Un tip diferit de discurs despre trecutul recent este deci necesar pentru Alianta Dreptate si Adevar, nu pentru a reabilita CDR, ci pentru a evita ca prin acreditarea esecului pe toate planurile al guvernarii precedente sa fie discreditata chiar ideea de alternativa. Cu atat mai mult cu cat alternativa risca sa fie un partid extremist, iar bilantul "guvernului Adrian Nastase", chiar daca este criticat, pare romanilor net superior celorlalte. Miza nu este numai cea a acestor alegeri, caci Partidul Social Democrat, sau cum se va numi el in viitor, poate invoca la nesfarsit ce califica el, tocmai ca sa ridiculizeze necesitatea alternantei, drept "o aventura". Pe de alta parte, cine ar rezista daca ni s-ar propune o frumoasa aventura colectiva?
Este departe de autorul acestor randuri intentia de a sugera ca un raport inteligent fata de trecutul recent poate el singur duce la castigarea alegerilor, tine de evidenta faptul ca este nevoie de propuneri concrete, de politici, de un proiect de viitor. Dar acestea sunt inutile, inerte, fara credibilitatea celui care le propune, care este data de ce apare majoritatii ca un bilant politic pozitiv.
Alexandru Gussi, Doctorand la Institutul de Studii Politice din Paris
