De același autor
Acum înțelegem de ce, la nivelul sistemului judiciar, a avut loc singura reformă profundă de după intrarea în UE.
Suita de dezvăluiri venite dinspre sistemul judiciar, accelerarea ritmului condamnărilor și al deschiderii de noi dosare penale pe numele unor politicieni, în frunte cu Elena Udrea, și a unor oameni de afaceri importanți duc spre ideea „resetării“ întregului sistem politic. Această formulă revine adesea în dezbaterile publice, care nu se termină cu răspunsuri, ci cu o întrebare obsesivă: ce urmează? Semn că diferența principală între tranziția postcomunistă și cea de după revoluția judiciară la care asistăm este absența la nivel politic a unui discurs despre viitor. Și asta, tocmai pentru că nivelul politic este decredibilizat în bloc.
Dar, pentru a înțelege ce poate urma, trebuie să decriptăm ce s-a întâmplat. Scăderea până la cvasidispariție a prestigiului clasei politice și al instituțiilor ocupate de aceasta, începând cu parlamentul și continuând cu puterea executivă, nu sunt rezultatul acțiunii justiției. Această acțiune a fost posibilă tocmai pentru că principalul pilon al sistemului politic democratic, partidele politice, își pierduse de mult atât credibilitatea, cât și capacitatea instituțională de a mai reprezenta pe cineva și chiar de a se reforma.
Statul era captiv partidelor, dar acestea au ignorat în așa măsură rolul lor democratic, încât practic s-au autodesființat, lăsând locul unor rețele transpartinice cu interese economice. În acest sens, fenomenul traseismului este semnificativ pentru că, la nivel individual, permite ca cei mai de seamă reprezentanți ai unui partid să acționeze ignorând construcția partizană în favoarea unor microstructuri personalizate care pot migra odată cu omul politic. Combinația personalizării, cu accentuarea importanței rețelelor transpartizane, a dus la situația în care formațiunile politice sunt o cochilie goală. Fără identitate politică, fără resurse umane, fără program, partidele ajunse la putere, chiar dacă ar vrea, nu ar putea promova schimbări de substanță.
Așa înțelegem de ce, la nivelul sistemului judiciar, a avut loc singura reformă profundă de după intrarea în UE. Aceasta era dimensiunea care, atât din punct de vedere constituțional, cât și din cel al regulilor clubului în care am intrat, era cea mai departe de influența partidelor. Sigur că acest proces era imposibil fără existența unui „președinte-jucător“, formulă mult incriminată în ultimul timp, dar fără de care ne este imposibil să ne închipuim această, de altfel, pentru mulți regretabilă, reformă a clasei politice prin magistrați.
De prin 2007, primele semne ale schimbărilor din justiție au transformat instituțiile dominate de partide, de la parlament la guvern, în adevărate cetăți asediate. Deși sprijinul popular mergea în sensul mandatului dat lui Traian Băsescu în 2004, acela al luptei împotriva corupției, partidele au reușit să păstreze inițiativa și năravul, mai ales datorită controlului asupra unor trusturi media. Acum vedem că acest mandat nu era luat în serios nici de o parte a celor care îl susțineau pe președinte, totuși, victoriile pe baza unui discurs antisistem atât în 2004, cât și în 2009 au legitimat acele instituții ale statului care au dorit să nu mai fie dependente de partide. Nu în ultimul rând, criza economică a acutizat măsura în care funcționarea statului era grevată de corupție. Astfel, o mare parte a magistraților, a birocrației civile și militare a ajuns probabil să privească necesitatea diminuării corupției, implicit pedepsirea vinovaților și reformarea clasei politice ca pe o soluție de urgență. Riscul falimentării statului era principalul risc sistemic pe care aceste categorii nu puteau să-l ignore.
De aici și ipoteza optimistă că s-a produs o schimbare de substanță. Lupta pentru statul de drept a fost și rămâne o luptă pentru supraviețuirea statului. Un stat care nu poate exista fără principalul său instrument: autoritatea. Restabilirea autorității statului român se face având drept principal instrument instituțiile care sunt chemate să asigure, direct sau indirect, respectarea legii. Mijloacele acestora sunt inclusiv cele specifice instituțiilor de forță, astfel, ele singure nu pot garanta partide mai reprezentative, nu pot garanta democratizarea, decât în măsura în care mai puțină corupție poate contribui la creșterea șanselor democratizării. Viitorul e deci departe de a fi scris, el depinde în primul rând de reacția societății.
Esența Revoluției din ’89 a fost colapsul sistemului politic al republicii socialiste, dublat de continuitatea structurilor statale care s-au relegitimat datorită abandonării PCR. Fațada casei a fost integral înlocuită, așa cum în acești ani a fost dată jos fațada ceaușistă a Teatrului Național. Multe lucruri au fost atunci schimbate, dar singura care a fost integral înlocuită a fost fațada sistemului. Blocarea independenței justiției a fost atunci parte a acestei operațiuni, blocare care, în mod surprinzător, a supraviețuit alternanței din 1996. Statul de drept era de negândit pentru cei care se știau responsabili de ceea ce se întâmplase în decembrie ’89 și înainte de ’89. Două forțe acționau: din afara justiției – politicul, din interior – cei care erau vulnerabili. După 2004, prima componentă era împinsă de electorat și de UE pentru deblocarea situației, în timp ce, treptat, raportul de forțe din sistem se schimba. Rezultatele se văd azi, chiar dacă ele sunt nuanțate de ecourile luptei intrainstituționale, care continuă. O luptă netransparentă, specifică noii perioade de tranziție pe care o parcurgem acum. O tranziție plină de capcane, de falși prieteni, de perdele de fum, care deocamdată limitează drastic predictibilitatea viitorului imediat.
