Noul Cod Fiscal și (i)responsabilitatea politică

Poate că acest Cod Fiscal este soluția ideală pentru România. De ce nu îi convinge însă și partenerii externi?

În plină tragedie greacă și cu un premier fugar tot prin Balcani, România dă sem­na­lul că are ambiția de a fi teatrul unei ade­vărate revoluții economice. Noul Cod Fis­cal e o „declarație de in­dependență“ a esta­blish­ment-ului național față de cadrul fixat anterior cu par­tenerii europeni și FMI. Vo­tat de o cvasiunanimitate (doar două voturi îm­po­tri­vă) în Camera decizională, susținut de guvern, Codul Fiscal se îndreptă spre o aparent inexorabilă pro­mul­gare. Asta și pentru că răs­punde unor speranțe colective, inclusiv la nivelul „mediului de afaceri“. Ziarul Fi­nanciar din 26 iunie titra triumfalist: „Mă­sura necesară pentru o creștere eco­no­mică de peste 5% pe an. Reducerea ta­xe­lor va lăsa 15 miliarde de lei în plus pen­tru sectorul privat“. Ponta și principalele televiziuni proguvernamentale au su­bli­ni­at revenirea TVA-ului la 19%, prezentată ca o măsură „reparatorie“ a perioadei post-Bă­sescu. Opoziția liberală, care în prin­ci­piu se pregătește să preia guver­na­rea, a sa­lu­tat și ea această veste atât prin vo­tul dat, cât și în intervențiile din mass-media prin care a asigurat că nu va mo­difica schim­bările promovate de actuala majoritate.

Autorul acestor rânduri nu poate face o ana­liză a sustenabilității bugetare a acestui Cod, care ar trebui să fie aplicat de la 1 ia­nu­arie 2016, dar poate observa că există pro­bleme atât la nivelul credibilității asu­mării acestor decizii, cât și de calendar. Cea legată de calendar este simplă: astfel de decizii care influențează politica de dez­voltare pe mulți ani de acum încolo nu se fac la sfârșitul unui ciclu politic. Majo­ri­ta­tea și guvernul care stau să plece pot fi bă­nuite că iau aceste decizii din rațiuni pur electorale. Du­pă experiența 2007-2008, știm ce consecințe de­zas­tru­oase pot avea astfel de de­ci­zii structurale, atunci a fost aceea a cvasi-dublării pen­siilor, luată în 2007 tot una­nim și tot pentru anul elec­toral următor.

Problema credibilității și asu­mării politice este însă și mai gravă. Proiectul de Cod Fiscal a fost adoptat pentru a relansa guvernarea Ponta prin supralicitarea unor politici ca­re ur­mau să fie susținute de PNL. În plus, mi­nis­trul care a asumat proiectul de lege ini­țial, Darius Vâlcov, nu era chiar un spe­cia­list al domeniului și dorea să amâne ares­tul preventiv pentru a mai lucra puțin la propunerile respective, situație hilară, ca­re însă ne spune ceva despre procesul de decizie din acest caz. Actualul ministru al Finanțelor, Eugen Teodorovici, nu e nici el nici un eminent specialist, nici un lider politic marcant. Principalul partid al ma­jo­rității, PSD, se află în degringoladă, iar pri­mul ministru are zilele numărate. Con­tex­tul politic intern era deci cum nu se poate mai defavorabil luării unor decizii cu bă­ta­ie lungă. Nu mai amintim pe larg de con­tex­tul extern, este evident că nu ple­dează pen­­tru astfel de „declarații de independență“.

PNL este mai aproape ca niciodată de răs­turnarea actualului guvern, dar pare prins în capcana propriilor promisiuni. Când Pon­ta anunța de pe patul de spital că sca­de și mai mult cota TVA (de la 20%, cât era în proiectul inițial al guvernului, la 19%), liberalii s-au grăbit să spună că de fapt lor li se datorează acel amendament, ca și multe altele (eliminarea supraaccizei pe carburanți, a taxei pe stâlp etc.). Se re­petă astfel povestea de la scăderea CAS și de la dublarea alocației pentru copii. Te în­trebi dacă PNL și PSD sunt la fel de libe­rale sau la fel de populiste. Deocamdată, pare că sunt la fel de (i)responsabile și la fel de vrăjite de iminența venirii mo­men­tu­lui electoral. După ce anchetele DNA ne-au demonstrat mai bine ca niciodată cum se cumpără votanții, iată că s-a re­ve­nit la mai vechea tehnică a „cumpărării“ prin politici publice. Aici DNA nu are com­petență.

Dar poate că ne înșelăm și acest Cod Fis­cal este soluția ideală pentru România. De ce nu îi convinge însă și partenerii ex­terni? Aici sigur avem și o problemă de credibilitate, subliniată și în analizele lui Ionuț Dumitru (Când logica politică bate lo­gica economică) și Lucian Croitoru (Pa­radoxul românesc). Primul este pre­șe­din­tele Consiliului fiscal, celălalt consilierul guvernatorului BNR, ambii au atât un prestigiu profesional de apărat, cât și o po­ziție instituțională semnificativă. Criticile acestora sună mult mai credibil decât pledoariile ministrului Teodorovici sau ale deputatei liberale Andreea Paul. Pentru ul­tima, „Pesimiștii, cum sunt și finanțatorii internaționali, spun că este imposibil. Eu spun că se poate…“. Acest citat este un bun exemplu cum pierderea simțului rea­li­tă­ții îi afectează nu numai pe cei de la pu­tere, ci și pe cei care se pregătesc, iată cu cât optimism, să vină la putere.

Poziția PNL dovedește nu numai lipsă de precauție, fiind și o implicită presiune asu­pra președintelui Iohannis. Prin pro­mul­gare, acesta își va asuma și consecințele: nerespectarea tratatelor privind deficitul excesiv și ieșirea din țintele fixate inclusiv cu FMI, care și-a anunțat deja amânarea misiunii de evaluare în așteptarea ver­dictului Ecofin, care va fi cu atât mai dur cu cât vedem încotro se îndreaptă Grecia.

Dincolo de problemele bugetare, dincolo de riscul că independența de care face acum caz elita politică în domeniul eco­nomic se poate mâine extinde la domeniul combaterii corupției, rămâne, în primul rând, problema asumării deciziilor im­por­tante, a maturității celor care ne conduc și a noastră în general. E clar că ceva ne apropie de greci: rămânem un popor care crede în miracole.