Noul președinte are de ales între anticipate și "soluții imorale"

Mandatul lui Iohannis este într-o și mai mare măsură impregnat de logica antisistemică, de speranța unui „alt fel de a face politică“, ceea ce îi îngreunează misiunea, pentru că îi limitează marja de manevră.

S-a intrat greu în campania electorală și pare că se iese și mai greu. De unde, eroa­rea de a judeca perioada post-revoluția electorală în termenii interesului politic al proaspăt născutului PNL ma­re. Adevărul este că me­sajul de pe 16 noiembrie, precum și măsura în care o parte a societății civile și-a recăpătat încrederea în ca­pacitatea sa de a influența evoluția României cer răs­punsuri de altă natură de­cât cele care țin cont, în pri­mul rând, de ma­xi­mi­za­rea câștigului pentru o tabără politică.

Din acest punct de vedere, putem spune atât vae victis, cât și vai de învingători! PSD a fost și va rămâne prima victimă a neîncrederii societății civile, dar pe listă urmează toți ceilalți. Pe o listă anti-clasă politică care este scrisă la două mâini de DNA și de societate, rezultatul alegerilor fiind o legitimare a acțiunii magistraților, ca­re la rândul lor vor ține vie sus­cep­ti­bi­litatea societății față de orice om politic, față de orice parte a sistemului politic. Epu­rarea clasei politice devine, așadar, un proces sistemic care abia de acum încolo pare imposibil de oprit. Iar atitudinea față de acest proces va face inevitabilă o du­reroasă redefinire a rolurilor foștilor par­teneri din noul PNL. Pe de o parte, par­ti­dul, pe de altă parte, președintele obligat să recredibilizeze instituția politicului. De­ja legitimat de alegeri, acesta va fi din ce în ce mai popular, implicit mai dependent de această popularitate. Intrarea în rolul prezidențial va însemna o nouă relație cu logica partinică, o logică ce nu pare să-l fi caracterizat nici până acum. A fost ales toc­mai pentru că venea din afara sis­temului, deci toleranța față de atitudinile sale partizane va fi mult mai mică decât a fost cea față de pre­de­ce­sorul său. Traian Băsescu s-a vrut și el un președinte antisistem, dar inițial a fost numai o alternativă la PSD-ul lui Năstase. Man­datul lui Iohannis este în­tr-o și mai mare măsură im­pregnat de logica an­ti­sistemică, de speranța unui „alt fel de a face politică“, ceea ce îi îngreunează misiunea, pentru că îi limitează marja de manevră.

Iohannis a câștigat alegerile, problema ca­re îi rămâne e cum poate prelua și pu­te­rea, astfel încât să-și aplice programul? Ale­gerile anticipate par, la prima vedere, o soluție utopică nu numai din cauza al­cătuirii parlamentului, cât mai ales a nu­mărului parlamentarilor, 588, dintre care o mare parte nu mai pot spera să fie re­aleși. În plus, o nouă Lege electorală care nu ar ține seama de rezultatul re­feren­du­mului din 2009 va pica la Curtea Cons­ti­tuțională. Dar, dacă am admite difi­cul­tă­țile aproape insurmontabile ce stau în fața anticipatelor, vom vedea că nu rămân de­cât „soluții imorale“. Prima dintre ele este aceea de a lăsa în funcție actualul guvern mort-viu. Ar fi nu numai o fugă de res­ponsabilitate, dar și o modalitate de a îm­pinge România spre o situație și mai di­ficilă. Ideea că PSD ar avea de pierdut din păstrarea guvernării stă în picioare numai dacă ignorăm capacitatea acestui partid, a aliaților săi și nu numai a lor de a se hrăni direct din buget.

A doua „soluție imorală“ este aceea de a se alia cu false partide tip PUR sau UNPR (ca în 2004 și 2009) sau orice formulă ca­re se bazează pe traseiști, deci susțin po­li­tici în consonanță cu interesele acestora. A face această eroare echivalează cu a uita în­vățămintele istoriei foarte recente. Aceas­ta ne spune că momentul în care au în­ceput luptele la baionetă între PNL și PDL a fost în vara lui 2005, când primul mi­nistru Tăriceanu a renunțat în ultimul moment la varianta alegerilor anticipate. Atunci, cu un PSD în tranziție, Alianța PNL-PD era virtual câștigătoare. An­ti­ci­patele erau de atunci o soluție logică după experiența din 2007, când CDR și Cons­tan­tinescu nu au avut curajul să promoveze această variantă, iar rezultatul a fost pre­luarea de PSDR a întregii puteri în 2000. În 2005, una dintre cauzele celebrei răz­gân­diri a lui Tăriceanu venea din faptul că noile alegeri probabil că ar fi dus, direct sau indirect, la schimbarea raportului de for­țe între cele două partide, în defavoarea PNL și în favoarea PD, devenit partid pre­zidențial. Iată însă că această lecție a fost in­tegrată deja în proiectul fuziunii PNL-PDL.

Sunt alegerile anticipate posibile? În ac­tua­lul context, în care multe lucruri care ieri ne păreau imposibile devin realități, aș spu­ne că nu pot fi declarate imposibile de­cât dacă cel recent învestit cu încrederea ro­mânilor măcar încearcă să le pro­mo­ve­ze.

Alternativele sunt o majoritate de strân­sură sau un președinte-chibiț, care aș­teap­tă ca mărul stricat al guvernării României să cadă din copac. Nu sunt soluții demne de „un alt fel de a face politică“. Alegerile anticipate nu sunt o soluție ideală, dar sunt o soluție corectă, iar ignorarea aces­tei soluții e imposibil de justificat.

Pentru asta e nevoie de un nou prim-ministru care să accepte acest risc și mai ales de o majoritate, care acum este im­posibil de construit, dar care mâine poate rezulta din menghina acțiunii ma­gis­tra­ților și presiunea societății civile, care poate fi decisivă. Săptămâna trecută a avut loc un moment important, în măsura în care parlamentarii nu s-au mai bucurat de protecția colegilor lor. Poate asta îi va face pe mulți dintre ei să înțeleagă că din­tr-un pas înapoi au mai mult de câștigat decât de pierdut. Izbucnirea conflictelor din PSD poate fi un alt factor favorizant. Multe stele ar mai trebui să se alinieze pentru ca anticipatele să fie și posibile, dar, fără voluntarism politic, nu se va schimba nimic esențial.