De același autor
Actualul PSD apare in aprilie 1992, dupa ce Conventia Nationala a FSN decide sa nu-l propuna pe Ion Iliescu drept candidat al partidului la urmatoarele alegeri prezidentiale. Primul sau nume este Frontul Democrat al Salvarii Nationale (FDSN), schimbat in 1993 in Partidul Democratiei Sociale din Romania (PDSR), denumire ce ducea cu gandul la proiectul democratiei originale, evocat chiar in apelul comitetului de initiativa al partidului, din aprilie 1992: "Ideea noastra fundamentala este ca formele de organizare politica, economica, socio-culturala (...) nu pot fi impuse fortat din afara, nu pot fi copiate mecanic, ci trebuie sa corespunda traditiei, obiceiurilor, nivelului de cultura si constiinta ale poporului, ele trebuie adaptate odata cu dinamica acestui continut national" (Dimineata, 8 aprilie 1992).
Cu alte cuvinte, noul "Front" se defineste pe sine drept partizanul unui proiect de societate diferit de cel occidental. Identitatea sa porneste de la suspiciunea fata de "importarea" democratiei liberale, fiind o proiectie a unei forme de nationalism caracteristic elitei politice romanesti de dinainte si de dupa 1989. In plus, PDSR se vrea partidul Revolutiei si partidul Constitutiei din 1991, mai precis, partidul unei Revolutii ale carei revendicari erau limitate la traducerea lor din textul constitutional. Apararea Constitutiei devenea astfel o justificare a discursului nationalist, caci cine ameninta textul constitutional, daca nu "forte antinationale" ca UDMR, partidele istorice sau "ex-regele"? Si cine incarna si Revolutia si Constitutia, daca nu Ion Iliescu, veritabilul conducator al acestui partid din 1992 pana in 2001?
Actualul PSD a fost de la inceput un partid format in jurul liderului sau, disciplina de partid fiind asigurata de popularitatea si/sau de puterea acestuia, cu paranteza din 1997, care a si dus la singura sciziune din istoria sa. Faptul ca formatiunea politica fondata de si pentru Ion Iliescu devine intre 2001 si 2004 partidul lui Adrian Nastase, iar guvernul Romaniei devine "guvernul Adrian Nastase" dovedeste ca PSD este caracterizat de o cultura institutionala care produce lideri autoritari.
De fapt, aceasta cultura institutionala face ea insasi parte dintr-un tip de cultura politica ce domina structurile statului roman in momentul decembrie 1989. Atunci, pe 22 decembrie, in cladirea Comitetului Central al PCR, s-a petrecut nu numai un transfer al puterii statale catre CFSN deja condus de Ion Iliescu, dar si o veritabila preluare a puterii in interiorul Partidului Comunist Roman. Aceasta din urma este utilizata numai pentru a dizolva fostul partid unic, pe ruinele caruia nu intarzie insa sa apara, cu o noua legitimitate, FSN. Dizolvarea PCR, tacita si fara condamnare prealabila, este forma prin care elita politica (sau "nomenclatura") rezolva problema responsabilitatii pentru instalarea si mentinerea regimului totalitar. Dar aceasta dizolvare este reala numai in masura in care ii elibereaza pe fostii simpli membri de valoarea juridica a carnetului de partid. In schimb, toti cei care ocupau functii de conducere la nivelul ministerelor, intreprinderilor sau al institutiilor militare, tocmai in virtutea apartenentei lor la nomenclatura PCR, raman pe loc. Disparitia PCR din 22 decembrie elibereaza societatea romaneasca de tiranie, dar statul roman ramane prizonierul acelorasi oameni, al aceleiasi culturi politice marcate de cultul personalitatii, nationalism si oportunism.
In ianuarie 1990, cand CFSN, organ al puterii de stat, decide aparitia FSN ca partid politic, avem de-a face cu un act prin care acest stat, condus de oameni selectati conform criteriilor existente inainte de 1989, vrea sa-si asigure o legitimitate aparent democratica la urmatoarele alegeri. Plebiscitul de la 20 mai, apoi violentele din 13–15 iunie dadeau masura in care noua constructie politica dorea (sau era capabila) sa democratizeze Romania. Nu va trece mult timp si cel care devenise fost prim-ministru, Petre Roman, denunta si el, preluand discursul opozitiei, "neocomunismul" unei parti din FSN. Aceasta parte a FSN va constitui FDSN. Castigand alegerile din septembrie1992, FDSN nu vine la putere, ci ramane acolo, nu promite schimbarea, ci redefinirea schimbarii in logica "democratiei originale".
Sa rezumam: desi nascut in 1992, actualul PSD are un trecut ce nu poate fi disociat de elita politica de dinainte de 1989, succesiunea intre partidul unic si cel mai puternic partid postcomunist facandu-se prin intermediul institutiilor statului, prin intermediul oamenilor care aveau acces la resurse si care aveau nevoie de un vehicul adaptat noilor realitati, acest vehicul fiind un timp FSN, apoi FDSN/PDSR/PSD. Chiar daca, la nivel simbolic si juridic, actualul PSD nu este succesorul PCR, el este produsul statului dominat de PCR timp de aproape 45 de ani.
Specificitatea initiala a acestei formatiuni politice, daca o comparam cu partidele succesoare din Europa Centrala, este faptul ca nu provine dintr-o miscare reformatoare din interiorul partidului comunist, ci dintr-un reflex conservator, in sensul postcomunist al termenului, din interiorul FSN. Daca la asta adaugam incapacitatea acestui important partid de a-si recunoaste filiatia politica, intelegem de ce formatiunea politica fondata de Ion Iliescu are o dificultate congenitala de a se reforma.
Nu vom insista acum asupra relatiilor PDSR cu partidele nationaliste, care intre 1992 si 1996 ii asigura o constanta majoritate parlamentara si cu care va milita apoi in opozitie, intre 1996 si 2000, cand era greu sa distingi intre discursul PDSR si cel al PRM. Ce trebuie spus este faptul ca proximitatea cu partidele neocomuniste sau neosecuriste arata masura in care toate erau urmase ale aceleiasi traditii politice, pe care numai o interpretau diferit.
Dupa 2001, abandonarea nationalismului, integrarea in NATO, schimbarea de discurs a lui Ion Iliescu, care face unele gesturi simbolice, cum au fost cele fata de Regele Mihai sau fata de Radio Europa Libera, precum si improspatarea cadrelor partidului, avand ca obiectiv o guvernare pragmatica, de o natura diferita de cea promovata in timpul mandatului lui Nicolae Vacaroiu, erau elemente care acreditau justetea unei atitudini optimiste fata de evolutia acestui partid.
Dar, daca analizam perioada 2001–2004, ne frapeaza tocmai regresul la nivelul democratizarii, al libertatii presei, al reformei institutiilor statului de drept. Conducerea PSD parea ca si-a fixat drept scop nu democratizarea, ci diminuarea pluralismului. Tentatia autoritara a lui Adrian Nastase, cautionata, poate inconstient, de o parte a societatii romanesti, a fost cea mai importanta lectie pe care o puteam primi despre reversibilitatea procesului de democratizare.
Pentru liderii PSD convertirea la capitalism si acceptarea unor reguli democratice a fost facuta in numele binelui privat. Modelul democratiilor liberale nu a fost acceptat in mod autentic. In acest sens, este semnificativa lipsa de discurs asupra trecutului totalitar, care impiedica o veritabila despartire de acesta.
Schimbarea de la conducerea PSD, din 2005, avea menirea sa scoata acest partid dintr-o profunda criza morala, de credibilitate si de identitate. Dar cand urmaresti discursul actual al lui Mircea Geoana, care nu de putine ori imprumuta expresii din vocabularul extremismului politic, nu poti sa nu te intrebi unde este diplomatul de la Washington, educat la scoala elitei franceze, ENA? In mod similar, intregul partid, desi a invatat ceva la scoala democratiei, pare la orice pas pandit de riscul caderii in capcana propriului trecut, un trecut denegat, deci nedepasit cu adevarat.
Cei care asteapta aparitia unui partid social-democrat autentic nu pot decat privi cu suspiciune formatiunea condusa de Mircea Geoana, lectia ultimilor 16 ani fiind ca un astfel de partid trebuie sa plece de la vocatia democratica si sa se construiasca in opozitie cu mostenirea partidului comunist. Dar si in opozitie cu mostenirea lui Ion Iliescu si a ideii de democratie originala, ca semn al unei nostalgii pentru o forma de socialism reformat. O nostalgie si un discurs "de stanga" care au folosit drept paravan pentru jefuirea statului de catre fostii sai gardieni si au cautionat construirea unei realitati sociale diametral opuse valorilor invocate.
Cata vreme PSD nu se poate rupe de Ion Iliescu si de tot ce reprezinta acesta, ii va fi imposibil sa priveasca lucid propriul trecut si sa se converteasca in mod credibil la valorile social-democratiei europene. Mult timp partid al democratiei originale, PSD ramane azi partidul unei social-democratii paradoxale.
