De același autor
După perioada postelectorală din 2001-2002, Partidul Democrat este pentru a doua dată în istoria sa pe marginea prăpastiei.
Pe 9 decembrie, PD(L) nu a pierdut numai alegerile. Prin atitudinea sa din campanie, PDL a pierdut şi ce îi mai rămăsese din respectul celei mai reformiste părţi din societate, cea definită politic prin opoziţia constantă faţă de partidul lui Ion Iliescu. În 2004 şi 2008, PD (în Alianţa D.A., apoi ca PD-L) a avut succes pentru că s-a plasat ca alternativă la PSD. După 9 decembrie şi după incapacitatea liderilor acestui partid de a-şi asuma erorile, de la cele din guvernare până la cele din campanie, devine clar că de la actualul PDL nu se mai poate aştepta construirea unei alternative la partidul-stat care se recompune încet, dar sigur.
Primul motiv pentru care o asemenea alternativă nu se va mai naşte în această zonă politică vine chiar din faptul că actuala conducere nici nu îşi mai propune aşa ceva. Ca să înţelegem motivul, trebuie să ne uităm în trecut. Partidul Democrat s-a născut în martie 1992 din dorinţa unei surprinzătoare majorităţi a delegaţilor la Convenția Naţională a FSN de a se despărţi de Ion Iliescu, pe care nu au mai vrut să-l susţină pentru un nou mandat. Povestea PD este deci aceea a aripii reformiste a FSN, care devine antiprezidenţială, preferându-l pe Petre Roman preşedintelui de atunci. În virtutea acestei atitudini, PD se va alia timp de opt ani, în opoziţie şi la putere, cu partidele din Convenţia Democratică, dar acest ciclu politic se va încheia prin scorul umilitor (3%) al lui Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 2000. După ce vine la conducerea PD, Traian Băsescu scoate partidul din zona discursului cu tente social-democrate, în favoarea unui pragmatism piperat cu teme populiste, dar mai ales vizează electoratul ex-CDR, rămas orfan, dar reconstituit ulterior prin crearea Alianţei PNL-PD. În aceeaşi logică urmărită cu consecvenţă trebuie văzută şi trecerea în barca PPE, apoi fuziunea cu o facţiune a PNL. Victoria la europenele din 2007 şi mai ales scorul din 2008 şi cel de la primul tur al prezidenţialelor din 2009 (ambele cu aproape 33%) sunt deci rezultatul unei inteligente strategii pe termen lung. În acelaşi timp, a fost o strategie care nu a fost dusă până la capăt, partidul nici nu s-a profesionalizat, nici nu s-a democratizat. Atitudinea anticorupţie nu a fost în mod sincer aplicată în interiorul partidului, subminându-se astfel avantajul moral uriaş pe care îl avea la un moment dat în faţa unor adversari politici reprezentaţi de oameni ca Iliescu, Năstase, Voiculescu, Vântu etc. Atacurile mediatice permanente la care a fost supus PDL nu aveau o eficienţă atât de mare, dacă nu plecau de la o realitate, de multe ori locală, pe care oamenii o cunoşteau nemijlocit.
Oricărui partid i se poate reproşa o ruptură între discurs şi realitate, dar, dacă aceasta frizează indecenţa şi, ca în această toamnă, cinismul devine manifest, panta descendentă devine singura direcţie, care va continua şi după momentul electoral. PDL nu a reuşit să-şi facă o analiză critică a propriei guvernări, pentru că aceasta ar fi revelat faptul că partidul regretă ce a făcut bine (spre exemplu, raţionalizarea unor cheltuieli ale statului) şi nu regretă ce a făcut prost (aroganţa şi, în general, lipsa deschiderii partidului faţă de societate). Dacă USL a câştigat datorită unui discurs presărat cu populisme, asta nu înseamnă că PDL (sub forma ARD) nu a pierdut multe puncte din alt motiv: pierderea oricărei credibilităţi pe tema anticorupţie.
În zilele acestea, unii lideri ai PDL au atins o nouă culme a insultării inteligenţei oamenilor care fac greşeala să-i mai bage în seamă atunci când au dat vina pe ARD pentru eşecul lor. Intenţia mea nu este să apăr proiectul ARD. Într-un articol de dinaintea lansării acesteia, încercam să argumentez faptul că soluţia orientată spre viitor era cea a diversităţii, nu a unităţii în jurul PDL. ARD s-a născut tocmai din frica apariţiei unui concurent, cât de mic, pe culoarul PDL. S-a repetat astfel eroarea de după europenele din toamna lui 2007, care confirmaseră viabilitatea PLD, când s-a preferat soluţia fuziunii, din aceeaşi egoistă dorinţă a PD de a nu avea competitori în această zonă. Strategia ARD „a reuşit“ în interesul liderilor PD(L), ARD acum poate să moară. De fapt, pare că va fi omorât chiar atunci când are mai mult sens.
În aceeaşi logică se situează şi expedierea întregii responsabilităţi a decăderii PDL către Traian Băsescu. Este evident că acesta are o mare parte de vină, dar preşedintele este şi cel care a transformat un partid muribund într-un partid care l-a dat pe primul ministru pentru aproape patru ani şi a guvernat şase din ultimii opt ani. Electoratul are tot dreptul să ceară socoteală preşedintelui pentru starea PDL, dar liderii acestui partid, fără merite incontestabile şi cu vini evidente, nu prea pot face acest lucru. În această vară suspendarea preşedintelui a adus mult mai multă dinamică în acest electorat decât a adus campania electorală pentru parlamentare. De ce a existat o atitudine atât de diferită între cele două momente? Ipoteza pe care o consider cea mai probabilă este că PDL a mizat pe varianta demiterii preşedintelui şi a văzut în campania de dinaintea referendumului începutul unei dinamici în vederea unor duble alegeri, prezidenţiale şi parlamentare. Văzând că reacţia externă, dar şi interesele unei părţi a PSD au dus la evitarea demiterii, nu puţine personalităţi din zona politică presupus proprezidenţială şi-au dorit ca Traian Băsescu să demisioneze. Trădarea şi-a primit răsplata prin trimiterea ARD către zone mlăştinoase, în care părţile componente se vor afunda până când îşi vor găsi un (nou?) salvator. Va fi însă greu să devină altceva decât un partid căruia scorul ARD din decembrie 2012 i se va părea o ţintă ambiţioasă. //
