De același autor
După o campanie electorală inspirată din aceleași manuale ca cea pentru alegerile din 20 mai 1990, după ce extremismul a definit întreaga campanie a candidatului oficial al Sistemului, după ce port-drapelul ceaușismului, Vadim Tudor, este reîncărcat și reutilizat parcă pentru a ne arăta că propagandiștii televiziunilor de partid de azi nu sunt decât învățăceii celor de ieri, după toate acestea și multe altele românii vor avea ocazia să aibă o reacție. Popor care acceptă orice pentru o sută de lei în plus? Popor care tolerează minciuna și hoția ca pe o normalitate? Popor umilit și umil? Sau popor care se trezește tocmai atunci când părea că a uitat de sine? Răspunsul ar trebui să fie unul simplu: un organism viu produce anticorpii necesari supraviețuirii.
Dar pe 16 noiembrie adevărata întrebare va fi: cum vrem să (supra)viețuim? Răspunsul la această întrebare va fi concluzia noastră colectivă după 25 de ani de postcomunism. Alegerile nu sunt niciodată între Bine și Rău. Nici duminică nu vom alege între Bine și Rău. Alegerile sunt între variante posibile de viitor, între feluri diferite de a imagina binele. Dar condițiile în care se desfășoară alegerile prezidențiale din 2014 dau momentului 16 noiembrie o valoare simbolică suplimentară. Este un moment de redefinire a identității noastre colective, a modului cum vrem să trăim și să fim priviți.
Opțiune Ponta s-a auto-definit drept o opțiune a sumei calculelor noastre meschine, o sumă a resentimentelor, fricilor, duplicității și, mai ales, a resemnării noastre în fața Puterii. O Putere al cărui singur argument e că poate acționa arbitrar în mod repetat fără a primi un răspuns proporțional din partea societății.
Opțiunea Iohannis este în primul rând aceea a respingerii tentației resemnării, este aceea a rezistenței față de propriile noastre slăbiciuni care sunt exploatate sistematic de Aparat. Aparatul PSD, moștenitor al vechiului Aparat de Partid și de Stat, Doar și-a inventat drept interfață un om din noua generație. Iohannis devine astfel instrumentul respingerii acestei operațiuni de intoxicare în masă. Dar opțiunea pentru un sas luteran devine și una pozitivă pentru că poate simboliza modernizarea culturii noastre politice, ineficiența național-comunismului rezidual și afirmarea europenității noastre.
Ratarea acestei șanse ar confirma neîncrederea noastră, dar și a celorlalți, în capacitatea acestei țări de a deveni cu adevărat parte Europei. Nimic nu este definitiv, dar contextul istoric și geopolitic ne îndemnă să fim limpezi. Opțiunea Occidentală nu ne permite extravaganța de a avea un “plan B”. O Românie ambiguă este o Românie mai ușor de abandonat.
Suita de abuzuri legale, instituționale, verbale etc. din ultimele luni nu a provocat replici pe măsură din partea capitalelor țărilor aliate. Prin definiție nu știm dacă sau cum se acționează subteran. Dar la vedere asistăm la un cvasi-non-combat pentru democrație în România. Pare că suntem priviți ca un experiment. Un fior geopolitic străbate toată regiunea și în aceste cazuri democrația e prima victimă. Dar poate e numai un extemporal la civilizație.
De modul cum vom răspunde poate depinde și auto-definirea noastră ca națiune capabilă să producă un stat european. Se spune că popoarele au conducătorii pe care îi merită. Se poate spune că și elitele au popoarele pe care le merită. Dar după 16 noiembrie cu siguranță vom intra într-o perioadă care va fi după chipul și asemănarea majorității.
Dar indiferent ce va dori această majoritate, lecția ultimilor ani, lecția acestei campanii electorale este că tot ce am obținut acum 25 de ani în decembrie 1989, de la libertate până la integrarea euro-atlantică, este tot atât de provizoriu, tot atât de fragil pe cât este și asumarea de către noi ca popor a valorilor și instituțiilor care fac posibilă a viață civilizată. Rămâne academică și specioasă împărțirea societății în două sau mai multe părți. Falii vor exista întotdeauna. Important este dacă după sinuciderea democrației interbelice, după dezonoarea participării la crime în masă imediat @uitate@, după dezastrul comunismului și semi-eșecul postcomunismului dorim cu adevărat să fim altfel, sau poate nu dorim să mai fim deloc.
