Pledoarii Imposibile

Partidul Democrat (Liberal) traversează probabil cea mai grea criză internă din istoria sa şi are de ales între a fi pentru sau a fi contra lui Traian Băsescu.

Asumarea unui discurs orientat exact îm­potriva curentului este rară la oamenii politici, pentru că, dacă nu reuşesc să întoarcă opinia publică, ceea ce este de cele mai multe ori im­po­sibil, devin victime ale ei. Un preşedinte aflat la al doilea mandat îşi poate în­să permite luxul să meargă în răspărul opiniei publice. Este ceea ce a făcut pre­şe­dintele Traian Băsescu nu o dată, inclusiv atunci când, înainte de alegerile parla­mentare de anul trecut, a anunţat că-l poate res­pin­ge pe candidatul USL la funcţia de prim-ministru. Acea intervenţie probabil că a avut darul de a mobiliza o parte a elec­toratului ARD, care în acel moment risca să fie depăşit de cel al PP-DD. Pe fond, era vorba de o pledoarie pentru o cauză imposibil de susţinut până la capăt, dar care suna bine în ochii nucleului dur al PDL.

Tot o pledoarie imposibilă este şi cea în fa­voarea Elenei Udrea. De data aceasta însă, nu putem identifica un nucleu dur, în PDL sau în electoratul acestui partid, care să fie cu adevărat mobilizat de argu­men­tele preşedintelui. Asta deşi emisiunea de la B1 TV de săptămâna trecută ne-a arătat un Traian Băsescu parcă energizat de pers­pectiva unei lupte în sau poate chiar cu partidul său de suflet. A fost însă in­com­parabil mai convingător când a criticat ac­tuala conducere a PDL decât atunci când a complimentat-o pe fosta ministră a Dez­voltării. Dar cred că acest efect era anti­cipat.

Marele, poate singurul, avantaj al ţinerii unei pledoarii imposibile este acela că poţi anticipa re­ac­ţiile. Spre deosebire de sfârşitul anului trecut, preşedintele nu poate nici măcar să spere că pledoaria sa în favoarea can­didatei la preşedinţia PDL va găsi un ecou favorabil în rândul simpatizanţilor săi. În aceste condiţii, putem deduce că scopul intervenţiei prezidenţiale nu a fost acela de a susţine pe cineva, ci de a lua iniţiativa în desfăşurarea ulterioară a os­tilităţilor. Astfel, preşedintele a fixat un cadru al discuţiei. Cadrul arată un PDL ca­re are de ales între a fi pentru sau a fi contra lui Traian Băsescu. De aici începe o nouă istorie, la capătul căreia este pro­babil să apară un alt candidat pro­pre­zidenţial care să fie acceptat de toate gru­pările care îşi dau seama că o ruptură a partidului şi o luptă a acestuia cu pre­şe­dintele va duce la dispariţia PDL. Dar nici varianta despărţirii nu poate fi exclusă.

Pentru moment, este evident că Vasile Bla­ga a căzut în capcana întinsă de Traian Bă­sescu. E adevărat, era greu să nu răspundă în măsura în care avea argumente prin care să pareze multe dintre atacurile pre­şedintelui. Totuşi, să spui că „Victor Pon­ta şi Liviu Dragnea sunt foarte buni, asta am înţeles de la domnul preşedinte. Ponta şi Dragnea erau cei care înainte conduceau ostilităţile împotriva lui Bă­sescu. Acum văd că a evaluat din nou, se pricepe la reevaluări foarte bine“, sau că „22 de milioane de români ştiu că Traian Băsescu o susţine pe Elena Udrea“ echivalează cu o ardere a po­du­rilor. Dar dacă preşedintelui i se iartă atacurile câteodată nedrepte în numele victoriilor trecute, Vasile Blaga nu are de ce să beneficieze de acelaşi tip de clemenţă. Riscul domniei sale este acela de a nu mai beneficia de nici un fel de „reevaluare“, fiind mar­gi­nalizat dacă pierde ale­ge­rile, dar şi dacă le câştigă, pentru că un PDL anti-Bă­sescu nu este clar cu câţi votanţi va rămâne.

PD(L) traversează probabil cea mai grea criză internă din istoria sa. După cele din 1992 şi 2001, iată că acest partid trece o dată la zece ani printr-o ruptură majoră. Nu este clar dacă va supravieţui acesteia din urmă, însă are o şansă, pentru că restul mediului politic este şi el în perpetuă criză de identitate sau de ri­valitate între diverşi lideri. După 2006, PNL a trăit din excluderi succesive, in­clu­siv ale foştilor preşedinţi Stoica şi Sto­lo­jan. Acum nici Tăriceanu nu se simte prea bine. Chiar şi în PSD soarta ultimilor doi preşedinţi de partid, Năstase şi Geoană, nu a fost prea roză. Totuşi, aceste partide rămân la conducerea României, pentru că principalele grupări partizane au un acces exclusiv la diverse resurse, în primul rând mediatice. Electoratul este captiv jo­cului dintre ele. Astfel, şi pledoaria pen­tru de­mocraţie tinde să devină una im­posibilă.

Tot săptămâna trecută s-a acutizat conflictul între televiziunile din USL. Zona Voiculescu-Antonescu critică zona Ponta şi pierde puncte de când, la rândul ei, este supusă atacurilor postului deţinut de deputatul PSD şi minimogulul Se­bastian Ghiţă. Acesta din urmă vede în adversarii săi din USL „fosile co­mu­nis­toide“ şi vorbeşte chiar de interese ruseşti şi de „metode sovietice“. Iar acest tip de discurs ar fi părut exotic dacă nu co­incidea cu acela al unor importanţi con­silieri de la Cotroceni, Sebastian Lăzăroiu şi Cristian Diaconescu, ultimul vorbind chiar de „analize instituţionale“, care su­gerau riscul deraierii ţării de pe traiectoria vestică şi al transformării României, până la toamnă, într-un „studiu de caz“. To­tuşi, acest tip de semnal a rămas ne­exploatat de majoritatea mass-media.

Rămâne întrebarea dacă protocolul Băsescu-Ponta este, deja, în pe­ri­col. Din acest punct de ve­dere, pre­şedintele a fost împăciuitor. Totuşi, nu s-a abţinut să dezvăluie faptul că acest protocol a fost iniţiat şi o primă formă a fost scrisă în cadrul Administraţiei prezidenţiale. Ceea ce l-a pus pe primul ministru într-o situaţie delicată, cu atât mai mult cu cât acesta spusese colegilor săi, cel puţin conform senatorului PSD Li­viu Pop, că protocolul fusese iniţiativa sa. Se pare că Victor Ponta nu a înţeles că nici plagiatul politic nu e „la liber“. Ar trebui să înveţe de la Elena Udrea că e bine să pui note de subsol. Poate aşa am vedea dacă sunt aceleaşi surse de ins­piraţie. //