De același autor
Înainte de a aduce o clarificare necesară pe scena politică românească, înainte de a oferi un alt tip de leadership, Iohannis trebuie să se clarifice pe sine și să demonstreze că este un lider autentic.
Neîncrederea generalizată de la nivelul societății românești duce la creșterea prestigiului teoriilor conspirației. Autodecredibilizarea mass-media și implicit a majorității liderilor de opinie ne-au adus în situația de a nu mai putea distinge analiza de propagandă, strategia de mult-vehiculatul „blat“. Tabloul general a devenit atât de complicat, încât împinge oamenii fie către dezinteres scârbit față de politică, fie către o contestare cvasi-anarhică. Pe de altă parte, alegerile prezidențiale sunt momentul unei necesare și ritualice forme de clarificare a raportului între cetățeni și clasa politică. Turul doi al prezidențialelor este o simplificare forțată a multitudinii sensibilităților politice, dar tocmai această forțare impune negocieri, compromisiuri, alianțe, dar și trădări, dezamăgiri, lovituri surprinzătoare. Toate duc la clarificări, toate produc identități, toate dau seamă de poziționarea diverșilor actori politici în viitor. Este exact ceea ce s-a întâmplat după ultimele europarlamentare. Iar din multitudinea de evenimente și mini-evenimente, unul se distinge prin consecințele sale atât imediate, cât și pe termen mai lung: apariția unui actor politic care reechilibrează scena politică.
Nu trebuie să fim simpatizanți ai național-liberalilor sau ai democrat-liberalilor ca să recunoaștem că limitarea hegemoniei PSD este un lucru bun în sine. Sigur că se poate imediat observa că cele două partide care teoretic au fuzionat deja sub sigla PNL sunt departe de a fi reformate, nu îndeplinesc nici măcar minimele standarde profesionale și morale pe care le-am putea dori pentru un partid important din România, fie că este el de dreapta sau de stânga. Dar rațiunea politică ne obligă să recunoaștem că această construcție este în 2014 singura capabilă să ofere o susținere logistică suficientă pentru a duce la înfrângerea candidatului PSD la prezidențiale.
Dacă acest tip de susținere este o condiție necesară pentru cei care consideră corect obiectivul anti-PSD, ea este desigur departe de a fi suficientă. Evident, esențial este profilul candidatului. Ca majoritatea campaniilor din lume, și în România, după 10 ani de Traian Băsescu și peste 2 ani de Victor Ponta și mai ales după 25 de ani de dezamăgiri politice, problematica-pivot a campaniei va fi în jurul mitului „schimbării“. Cine reprezintă mai bine „schimbarea“? Care este sensul „schimbării“? Cine poate face posibilă „adevărata schimbare“?
Klaus Iohannis |
Din punctul de vedera al capacității de a reprezenta „schimbarea“, Monica Macovei este de departe cea mai bine plasată, dar nu are resursele necesare pentru a înfrunta cu succes aparatul PSD-ist. În aceste condiții, din punctul de vedere al raportului între capacitatea de a reprezenta „schimbarea“ și aceea de a învinge, produsul politic Iohannis deține un fel de monopol. Asta este frustrant pentru mulți dintre cei care doresc mai mult de la aceste alegeri, dar starea actuală a raporturilor de forță de pe scena politică impune această evidență. Multe sunt criticile care i se pot adresa actualului președinte PNL, dar e greu de găsit una decisivă pentru care în turul unu și mai ales doi România non-PSD nu l-ar vota. Asta, desigur, dacă eliminăm teoria blatului general.
Se poate spune că Iohannis este un produs de vitrină, că el nu reflectă adevărata natură a partidelor care îl propun. Dar cred că tocmai asta este o veste bună. Iohannis este un candidat practic impus, inclusiv prin sondaje, de către partea din societate pe care teoretic PNL și PDL o reprezintă în parlament. Joaca de-a sondajele din ultimele săptămâni a fost ipocrită, dar nu pentru că acestea nu ar fi arătat un tablou clar, ci pentru că tabloul era de mult cunoscut. Congresul de fuziune nu ar mai fi avut loc dacă Iohannis nu era deja văzut drept candidatul comun. Și era văzut așa pentru că poate câștiga.
Dar aici încep problemele. Pentru că Iohannis are capacitatea de a câștiga, dar partidele care îl susțin sunt primele care îl pot face să piardă. Există riscul ca golul lăsat de discreția sa în termeni de discurs public să fie umplut de o cacofonie a discursurilor liderilor din cele două partide, intrați într-o concurență a autopromovării. Din acest punct de vedere, și nu numai, situația lui Iohannis este comparabilă cu cea a lui Emil Constantinescu din 1996. Acesta, după experiența eșecului din 1992, a știut să-și organizeze propria campanie electorală. Atunci, deși erau și alegeri parlamentare, campania candidatului CDR a aruncat în umbră campania Convenției. Deocamdată, primarul Sibiului seamănă mai mult cu ezitantul Constantinescu din 1992 decât cu Emil liderul-speranță din 1996.
Un alt semn îngrijorător pentru startul campaniei lui Iohannis este raportul cu Monica Macovei. Alianța PNL-PDL este vulnerabilă în fața unui candidat venit din interiorul ei și care o contestă tocmai pe subiectul voinței de „schimbare“. Iar Iohannis preia integral această vulnerabilitate din cauza rolului său din 2009. Dar, dincolo de cazul în sine, este astfel pus în evidență riscul ca noul PNL să moștenească toate idiosincraziile vechiului PNL. Proiectul Iohannis are șanse numai dacă reușește să închidă rana urii din 2012. Iar asta presupune compromisuri din ambele părți.
În concluzie, Iohannis reprezintă schimbarea față de stilul actualei clase politice, dar nu va putea mobiliza în favoarea sa fără a da mai multe argumente ce țin de consistența programului său, fără a ieși din multele ambiguități întreținute de (non)discursul său. Economia de cuvinte e în principiu salutară, dar nu și atunci când e făcută să ascundă o lipsă de decizie. Înainte de a aduce o clarificare necesară pe scena politică românească, înainte de a oferi un alt tip de leadership, Iohannis trebuie să se clarifice pe sine și să demonstreze că este un lider autentic. //