De același autor
Ofensiva propagandistică face din Ponta un alt lider-paravan, o nouă statuie de carton pe soclul de marmură al unei culturi politice nedemocratice.
În România anului 1990, nu era simplu de construit un cult al personalităţii noului lider, memoria Conducătorului fiind prea proaspătă. Totuşi, o parte a instituţiilor statului, inclusiv braţul mediatic, au făcut ceea ce ştiau dintotdeauna. Cu aceleaşi mijloace sau cu mijloace adaptate postcomunismului au construit soclul noului conducător. În locul unanimismului, am avut o minoritate care a fost criminalizată, acuzată că vrea violenţă şi împotriva căreia s-a exercitat violenţa în aplauzele majorităţii. Asta şi pentru că acea minoritate de contestatari ai Conducătorului era văzută ca neavând vocaţia de a deveni majoritari. Principala adaptare a mijloacelor de propagandă a fost deci aceea în direcţia denigrării adversarilor. Calităţile Conducătorului nou sunt subliniate mai ales prin prezentarea defectelor absolute ale adversarilor săi.
Propaganda oficială de care a beneficiat Ion Iliescu în primii 15 ani de tranziţie, cu o paranteză care l-a reîncărcat, nu poate fi înţeleasă fără a merge la esenţa oricărui cult al personalităţii. Aceasta este dată de faptul că vorbim despre un fenomen instituţional. Un întreg sistem produce un om şi se legitimează prin el. Cultul este numai aparent cel în favoarea unei persoane, cultul este în favoarea unui sistem. Ion Iliescu a stat la putere nu pentru că avea charismă, ci pentru că a ştiut să o utilizeze fără să deranjeze sistemul care l-a produs. Era faţa umană, de stânga, a neonomenklaturii capitaliste de partid şi de stat.
Acest mecanism nu a putut funcţiona decât în favoarea liderilor PSD, pentru că numai acest partid a concentrat destule resurse instituţionale, economice, mediatice, la nivel central şi local. Emil Constantinescu şi Traian Băsescu au putut numai secvenţial să utilizeze mijloace similare, care de cele mai multe ori s-au întors împotriva lor. Preşedinţii care au încercat să transforme ceva au primit în schimb un cult al urii la adresa lor, cult care nu este decât cealaltă medalie a propagandei în favoarea unor lideri chemaţi să conserve sistemul.
În aceşti 23 de ani, Adrian Năstase a fost singurul care şi-a construit un tip de propagandă care l-a transformat într-un Conducător aproape incontestabil. Mijloacele utilizate pentru asta între 2001 şi 2004 au fost însă şi cele care l-au dus la pierzanie, societatea mobilizându-se împotriva încercării de a aplica modelul Putin. Năstase a vrut ca, prin atotprezenţa sa mediatică şi blocarea criticii, să se impună ca „unica alternativă“. Alegerile ar fi trebuit, de facto, desfiinţate, România avea deja un înlocuitor al lui Ion Iliescu. Privind retrospectiv, marea surpriză din 2004 au fost alegătorii, o specie acum pe cale de dispariţie, pentru că propaganda a maculat tot, minimizând şansele unei mobilizări similare.
Vechiul cult al personalităţii murise definitiv, totuşi, mecanismele care-l făcuseră să prospere între 2001 şi 2004 nu au dispărut. A avut loc o nouă adaptare, de data asta, probabil, mult mai descentralizată ca în 1990, dar cu efecte similare. După 2005, au fost promovaţi o serie de lideri de carton, nonlideri, care trăiau din resursele altora şi care erau atât de vulnerabili încât nu era niciodată clar dacă chiar ei luau deciziile de care aparent erau responsabili. În acest sens, Mircea Geoană a fost un caz tipic, ca şi Emil Boc şi, cel puţin parţial, Călin Popescu-Tăriceanu.
Liderul de carton are toate atributele liderului, numai că nimeni din jurul său nu are cu adevărat încredere în el. E artificial în tot ce spune, e convingător numai pentru cei care au ceva de câştigat de pe urma acţiunilor sale.
Liderii de carton nu pot câştiga nimic singuri, e una dintre explicaţiile apariţiei primului cuplu de nonlideri: Victor Ponta şi Crin Antonescu. Despre primul, nimeni nu credea că el conduce cu adevărat PSD, despre al doilea niciun liberal nu credea că este altceva decât demagogul de care are nevoie PNL pentru a reveni la putere. Fiecare lider de carton îşi ia lângă el oameni faţă de care străluceşte. În ultimul an, cuplul Ponta-Antonescu a devenit, încet dar sigur, unul disimetric. Rolul involuntar al lui Crin Antonescu e acela de a pune în valoare, prin comparaţie, atitudinea lui Victor Ponta. Co-preşedintele USL e pentru Ponta ceea ce era Vanghelie pentru Geoană sau Norica Nicolai pentru Tăriceanu.
Nu putem să fim decât mulţumiţi că România nu are un prim-ministru pe atât de catastrofal pe cât se anunţa la începutul mandatului său, pe de altă parte, ştacheta de atunci şi cea fixată prin atacuri de adversarii săi politici este mult prea jos. Nu este suficient să fii deasupra ei ca să devii măcar onorabil, mai ales după ce ai distrus instituţii pentru a-ţi acoperi o fraudă. Sigur că Victor Ponta pare că vrea mai mult, pare că vrea să-şi depăşească condiţia. Din Germania până în China, trecând prin socializarea cu Tony Blair, vrea să devină respectabil. Oare această ofensivă propagandistică internă şi externă va costa România la fel de mult ca cea a lui Năstase? Ce este sigur este faptul că ne aflăm în faţa unei ofensive propagandistice care nu ezită să utilizeze ideea de doliu naţional şi drama unor oameni pentru a construi soclul unui nou lider. Dar asta cu atât mai mult face din Ponta un alt lider-paravan, o nouă statuie de carton pe soclul de marmură al unei culturi politice nedemocratice. //