Ponta şi noul cult al personalităţii

Ofensiva propagandistică face din Ponta un alt lider-paravan, o nouă statuie de carton pe soclul de marmură al unei culturi politice nedemocratice.

În România anului 1990, nu era simplu de construit un cult al personalităţii noului li­der, memoria Con­ducătorului fiind prea proas­pătă. Totuşi, o parte a instituţiilor sta­tului, inclusiv braţul mediatic, au fă­cut ce­ea ce ştiau dintotdeauna. Cu aceleaşi mij­loace sau cu mijloace adaptate post­co­mu­nismului au con­s­­truit soclul noului con­du­cător. În locul unani­mis­mu­lui, am avut o minoritate care a fost cri­mi­na­li­zată, acuzată că vrea violenţă şi împotriva căreia s-a exer­citat violenţa în aplauzele majorităţii. Asta şi pentru că acea minoritate de contestatari ai Con­du­cătorului era văzută ca neavând vo­caţia de a deveni majoritari. Principala adap­tare a mijloacelor de pro­pagandă a fost deci aceea în direcţia denigrării ad­ver­sa­ri­lor. Calităţile Conducătorului nou sunt su­bli­niate mai ales prin prezentarea defectelor absolute ale adversarilor săi.

Propaganda oficială de care a beneficiat Ion Iliescu în primii 15 ani de tranziţie, cu o paranteză care l-a reîncărcat, nu poate fi în­ţeleasă fără a merge la esenţa oricărui cult al personalităţii. Aceasta este dată de faptul că vorbim despre un fenomen ins­ti­tuţional. Un întreg sistem produce un om şi se le­gitimează prin el. Cultul este numai aparent cel în favoarea unei persoane, cultul este în favoarea unui sistem. Ion Iliescu a stat la putere nu pentru că avea charismă, ci pen­tru că a ştiut să o utilizeze fă­ră să deranjeze sistemul care l-a produs. Era faţa uma­nă, de stânga, a neonomenklaturii capitaliste de partid şi de stat.

Acest mecanism nu a putut funcţiona decât în fa­voarea liderilor PSD, pentru că numai acest partid a concentrat destule resurse ins­tituţionale, econ­o­mice, mediatice, la ni­vel central şi local. Emil Cons­tantinescu şi Traian Băsescu au putut numai sec­ven­ţial să utilizeze mijloace similare, care de cele mai multe ori s-au întors împotriva lor. Pre­şe­dinţii care au încercat să transforme ceva au primit în schimb un cult al urii la adresa lor, cult care nu este decât cealaltă medalie a propagandei în favoarea unor li­deri che­maţi să conserve sistemul.

În aceşti 23 de ani, Adrian Năstase a fost sin­gurul care şi-a construit un tip de propa­gan­dă care l-a transformat într-un Condu­cător aproape incon­tes­tabil. Mijloacele uti­lizate pentru asta între 2001 şi 2004 au fost însă şi cele care l-au dus la pierzanie, so­cietatea mobilizându-se împotriva încer­că­rii de a aplica modelul Putin. Năstase a vrut ca, prin atot­prezenţa sa mediatică şi blo­ca­rea criticii, să se im­pună ca „unica alternativă“. Alegerile ar fi trebuit, de facto, desfiinţate, România avea deja un înlo­cu­i­tor al lui Ion Iliescu. Privind retrospectiv, marea sur­priză din 2004 au fost alegătorii, o specie acum pe cale de dispariţie, pentru că propaganda a ma­cu­lat tot, minimizând şansele unei mobilizări simi­lare.

Vechiul cult al personalităţii murise definitiv, to­tuşi, mecanismele care-l făcuseră să prospere între 2001 şi 2004 nu au dispărut. A avut loc o nouă adaptare, de data asta, probabil, mult mai des­centralizată ca în 1990, dar cu efecte similare. După 2005, au fost pro­mo­vaţi o serie de lideri de carton, non­lideri, care trăiau din resursele altora şi care erau atât de vulnerabili încât nu era niciodată clar dacă chiar ei lu­au deciziile de care aparent erau res­ponsabili. În acest sens, Mircea Geoa­nă a fost un caz tipic, ca şi Emil Boc şi, cel puţin parţial, Călin Popescu-Tă­riceanu.

Liderul de carton are toate atributele liderului, numai că nimeni din jurul său nu are cu adevărat încredere în el. E artificial în tot ce spune, e con­vingător numai pentru cei care au ceva de câştigat de pe urma acţiu­ni­lor sale.

Liderii de carton nu pot câştiga ni­mic singuri, e una dintre explicaţiile apariţiei primului cuplu de nonlideri: Victor Ponta şi Crin Antonescu. Des­pre primul, nimeni nu credea că el conduce cu adevărat PSD, despre al doilea niciun liberal nu credea că es­te altceva decât demagogul de care are nevoie PNL pentru a reveni la putere. Fiecare lider de carton îşi ia lân­gă el oameni faţă de care stră­lu­ceşte. În ultimul an, cuplul Ponta-Antonescu a devenit, încet dar sigur, unul disimetric. Rolul involuntar al lui Crin Antonescu e acela de a pune în valoare, prin comparaţie, ati­tu­di­nea lui Victor Ponta. Co-preşedintele USL e pentru Ponta ceea ce era Van­ghelie pentru Geoană sau Norica Ni­colai pentru Tăriceanu.

Nu putem să fim decât mulţumiţi că România nu are un prim-ministru pe atât de catastrofal pe cât se anunţa la începutul mandatului său, pe de altă parte, ştacheta de atunci şi cea fixată prin atacuri de adversarii săi politici este mult prea jos. Nu este suficient să fii deasupra ei ca să devii măcar onorabil, mai ales după ce ai distrus instituţii pentru a-ţi acoperi o fra­udă. Sigur că Victor Ponta pare că vrea mai mult, pare că vrea să-şi de­păşească condiţia. Din Germania pâ­nă în China, trecând prin socializarea cu Tony Blair, vrea să devină res­pec­tabil. Oare această ofensivă pro­pa­gandistică internă şi externă va costa România la fel de mult ca cea a lui Năs­tase? Ce este sigur este faptul că ne aflăm în faţa unei ofensive pro­pa­gandistice care nu ezită să utilizeze ide­ea de doliu naţional şi drama unor oameni pentru a construi soclul unui nou lider. Dar asta cu atât mai mult face din Ponta un alt lider-pa­ravan, o nouă statuie de carton pe so­clul de marmură al unei culturi po­litice nedemocratice. //