De același autor
Principalul clivaj al următorului ciclu electoral va fi unul între clienţii actualei clase politice şi cei care vor să se descotorosească de aceasta.
Unul dintre simptomele scăderii calităţii presei din România este înlocuirea informaţiilor cu declaraţiile. Faptele ajung înecate în vorbe. În presa de calitate, faptele fac sistem pentru a deveni o ştire. În presa fără resurse din vremea Internetului, informaţia nu mai este căutată, ea vine sub forma unor declaraţii făcute pentru a fi înghiţite de-a gata. Nu mai există o ideologie oficială, dar acest sistem face ca evidenţele să fie înglodate în interpretări care transformă albul în negru. Iar acest sistem al antiinformării va avea o influenţă decisivă asupra realităţilor electorale din următoarele luni.
Dintre cei care ne vor cere votul mulţi vorbesc, puţini fac ceva şi mai puţini îşi asumă ceea ce au făcut. Dar cum este greu să-i luăm separat, ar trebui măcar să vedem ce au făcut împreună. La sfârşitul lui 2014, se va împlini un sfert de secol de când actuala clasă politică gestionează România. Adevărata temă a prezidenţialelor ar trebui să fie bilanţul democratizării, europenizării şi dezvoltării economice a României în această perioadă.
Românii au început de mult să dea un verdict şi nu au motive să se răzgândească. De la plecarea din ţară până la absenţa de la urne, trecând prin votul antisistem, există o majoritate a cetăţenilor români care refuză explicit sau implicit legitimarea elitei politice postcomuniste. Până şi votanţii au, în general, o părere mizerabilă despre cei pe care îi trimit în parlament. Valul favorabil lui Traian Băsescu din 2004, 2007 şi 2009, precum şi respingerea masivă a acestuia din 2012, sunt toate simptomele aceleiaşi neîncrederi în întregul sistem politic. Mai mult, ruperea şi refacerea majorităţilor, suspendările, căderile de guvern, toate fără precedent înainte de 2007, sunt şi ele un efect al acestei neîncrederi cronice. Asta şi pentru că lipsa de încredere nu este unidirecţională. Nici membrii elitei politice nu au încredere în cetăţeni, în partidele din care fac parte, chiar în ţara pe care o conduc. Conturile, îngrijirile medicale şi educaţia copiilor elitei sunt de mult „delocalizate“. Partidele politice sunt reduse la funcţia lor primitivă de cucerire şi păstrare a puterii. Acestea nu au mijloacele umane, nici intelectuale şi nici interesul de a guverna bine sau de a privi pe un termen mai lung decât cel al următorului moment electoral. În aceste condiţii, partidele româneşti nu mai au aproape nimic „politic“, se disting de alte organizaţii economice numai prin mijloace, nu şi prin scopuri.
Aşa înţelegem de ce, din rândul oamenilor politici, nu apare o personalitate charismatică, cineva care să propună în mod credibil o viziune, un proiect pe termen lung. În democraţii, astfel de personalităţi nu apar din întâmplare sau peste noapte, sunt rezultatul unei realităţi instituţionale. Sistemul nostru de partide nu produce personalităţi, mai degrabă le distruge.
Legitimarea acestui sistem a venit mult timp de la ideea că integrarea euro-atlantică era un proiect de ţară susţinut nu numai de politicieni, ci şi de marea majoritate a populaţiei. Este adevărat că izolarea continuă a clasei politice faţă de societate a fost bine mascată de acest interes comun. După 2007, am văzut că nu fusese vorba despre un adevărat proiect, ci era un obiectiv punctual. Pentru ca acesta să fie îndeplinit, totul s-a redus la aruncarea vălului formei euroentuziaste pe o formă instituţională temeinic neeuropeană. Revoluţia din justiţie devine excepţia care confirmă regula, o excepţie posibilă şi datorită unei monitorizări externe greu de replicat în alte domenii şi în alt context.
În aceeaşi logică, recent propusul proiect prezidenţial de unire cu Republica Moldova este pe cât de legitim de a fi discutat, pe atât de limitat, fiind şi acesta un substitut al unui veritabil proiect de ţară.
Adevărul este că un astfel de proiect pare iluzoriu într-o ţară în care minimele valori constituţionale nu au devenit consensuale. În 2014, nu vom avea de ales între mai multe proiecte consistente, cel mult între biografii diferite. Dacă adăugăm la asta existenţa unui sistem mediatic captiv, interesul pentru soarta alegerilor din 2014 ar trebui să fie minim în afara sferei care depinde de resursele venite din zona politică. Peste noapte nu vor apărea niciun lider puternic, niciun program coerent, niciun partid politic demn de acest nume. Dar dacă aşteptările trebuie să fie scăzute la minimum, asta nu înseamnă că situaţia de azi va rămâne îngheţată.
Dacă deschiderea pieţei politice se amână, aceasta ar aduce numai o iluzorie satisfacţie celor care beneficiază de închiderea ei. Asta pentru că efectul legitimator al alegerilor va deveni minim. Instabilităţii cronice a sistemului politic actual i se poate adăuga şi presiunea venită din societate. Forţele politice populiste nu vor fi eliminate prin oprirea OTV, aşa cum vocile nereprezentate politic se vor regăsi în stradă. Cu ochii pe sondajele inerţiale, liderii politici actuali se autoamăgesc şi se bazează încă pe pasivitatea socială. Premierul Ponta devine rizibil când îl apără pe Năstase în detrimentul judecătorilor, iluzionându-se că nu va plăti un preţ politic important. Condamnările unor politicieni de frunte şi reacţiile prietenilor acestora adâncesc şi mai mult deficitul de încredere al întregii elite politice. Soluţia logică pentru partide ar fi să caute cu disperare oameni nepătaţi pe care măcar să-i pună în vitrină. Faptul că nici asta nu fac, preferând să promoveze, cu câteva excepţii, rude şi clienţi, ne face să credem că au o problemă până şi cu instinctul de conservare.
La intrarea în al 25-lea an de postcomunism, bilanţul actualei clase politice este atât de prost, încât putem bănui că principalul clivaj al următorului ciclu electoral nu va fi nici cel pro sau contra Traian Băsescu, nici stânga contra dreapta, ci va fi unul între clienţii actualei clase politice şi cei care vor să se descotorosească de aceasta. Ultimii vor fi din ce în ce mai mulţi, dar deocamdată nimeni nu ştie să-i coalizeze. Ne aşteaptă o perioadă plină de riscuri, dar şi de oportunităţi. //
