De același autor
Cifrele oficiale publicate la sfârșitul săptămânii trecute referitoare la execuția bugetară din primul semestru au fost deja interpretate ca fiind o nouă dovadă a contradicțiilor politicii economice duse de guvernele PSD-ALDE. Inevitabila ieșire din deficitul bugetar asumat legal și la nivel european e rezultatul logic al creșterilor de cheltuieli sociale, cu salariile bugetarilor și cu pensiile, concomitent cu scăderea unor taxe și impozite. Toți știam că populismul economic validat electoral în 2016 se va termina prost, întrebarea era legată de momentul în care bula creșterii din consum se va sparge și cât de gravă se va dovedi noua criză. Acum supraviețuim economic datorită contextului european favorabil, dar politic tensiunile cresc între Executivul român și Comisia Europeană, care încă nu a sancționat cu destulă fermitate derivele puterii de la București.
Dacă partenerii europeni sau SUA au așteptat o revenire la rațiune din partea actualei majorități, acum orice astfel de optimism devine unul vinovat. De la politicile penale la cele economice, de la instalarea unei anti-elite în posturi cu responsabilitate majoră până la cvasi-blocarea funcționării multor instituții statale, actuala putere se află în plin eșec politic și moral. Dar partenerii occidentali probabil că așteaptă creionarea unei alternative credibile. Oricum, aceasta nu s-ar putea impune nici plecând de la un eventual sprijin european, acesta se dă numai celor care își câștigă singuri bătăliile interne, nici sperând că simplul eșec al actualei puteri va duce automat la preluarea puterii. Alternativa la PSD-Dragnea riscă să fie tot PSD.
Deocamdată, soluțiile post-Dragnea nu se află la vedere, ceea ce ne face să credem că ele nu există. Poate există iluzia că puterea poate cădea de la sine în mâinile opoziției. Sau se așteaptă ca actuala putere să rezolve problemele penale ale întregii clase politice. Acest ultim răspuns ar da o explicație pe cât de dramatică, pe atât de logică continuării actualului uriaș malpraxis instituțional în care PSD are principala vină, dar această vină nu e exclusivă.
Gravitatea situației actuale e amplificată de evidenta lipsă a unei alternative articulate. Ce înțelegem prin alternativă? Oricum, ceva mai mult decât niște personaje dispuse să preia guvernarea. Ceva mai mult decât un simplu discurs de sancționare a erorilor puterii. Deocamdată, acestea se încăpățânează să nu apară. Nici o tentativă serioasă de unificare a opoziției, aici partidul prezidențial are principala răspundere, nici o poziționare clară pe temele care se vor pune din prima secundă a unei ipotetice preluări a guvernării: ce taxe vor trebui crescute? Ce cheltuieli trebuie tăiate? Ce trebuie reformat și cu ce cost? Pe scurt, cei care combat populismul PSD nu au un veritabil program antipopulist.
Numai un astfel de program poate da coerență discursurilor și acțiunilor opoziției parlamentare și activismului prezidențial. În lipsa acestuia, pare că zona politică anti-PSD împărtășește cu PSD o formă de desconsiderare a electoratului „de dreapta“, care ar accepta orice pentru a scăpa de „ciuma roșie“. Dacă Iohannis și prietenii și neprietenii săi din opoziție continuă să aștepte, așa cum observa Andreea Pora în numărul precedent, „precum chinezii pe malul apelor tulburi“, riscă să se confunde cu acestea.
Unul dintre argumentele cele mai periculoase e că un program antipopulist ar duce spre o nouă victorie a PSD. Acest argument a fost utilizat înainte de 1996, iar CDR a redactat un populist Contract cu România. După patru ani la guvernare a dispărut. Am auzit acest argument și mai târziu, iar centrul-dreapta la guvernare a dus la dispariția Alianței D.A., apoi a PDL. Acest trecut recent ne spune multe despre relația electoratului anti-PSD cu cei care pretind că-l reprezintă: o suită de cadavre politice, de dezamăgiri, de țapi ispășitori.
Problema e atât una de hard instituțional, cât și una de soft doctrinar. Cea instituțională se pune ca în trecut: câtă vreme PSD rămâne unit și are un electorat cvasi-captiv considerabil, zona anti-PSD e obligată să se unească, dacă vrea să preia guvernarea. Trecutul postcomunist ne oferă multe lecții despre fragilitatea unei astfel de construcții, dar contextul strategic impune aceeași soluție imperfectă. Contraexemplul ne e dat de cea mai recentă experiență electorală, din 2016, și de canibalizarea voturilor PNL-USR-PMP. Unirea nu garanteză victoria, dar dezbinarea garantează înfrângerea.
Pe de altă parte, problema soft-ului doctrinar nu se mai poate pune ca în trecut. Societatea este mai diversă, electoratul anti-PSD mai complex, mai greu de unit ideologic. Totuși, trebuie plecat de la faptul că povestea mobilizării electoratului anti-PSD și a societății civile în toată perioada de după 1990 a fost legată de metamorfoza anticomunismului în anticorupție, în măsura în care adversarul inițial, oligarhia securisto-comunistă, s-a metamorfozat în oligarhia corupților.
S-a vorbit mult despre existența a două Românii electorale (fără a o socoti pe cea a absenteiștilor), dar ele nu sunt simetrice. Zona non-PSD nu se suprapune pe cea anti-PSD și, mai ales, e traversată de clivaje care se adâncesc: diverse interese economice și regionale, raportare diferită față de intervenția statului, multinaționale, UE, BOR etc. Sintetizarea unui discurs politic care să mobilizeze majoritatea spectrului românilor non-PSD e mai dificilă decât punerea de acord a orgoliilor liderilor de partid. Cu atât mai mult aceste orgolii sunt acum condamnabile și e nevoie ca aceștia să acționeze urgent. Dacă intră în anul cu alegeri europarlamentare și prezidențiale ca o oaste dispersată și atacându-se reciproc, e iluzoriu să credem că în cele câteva luni dintre prezidențiale și localele din 2019 se va putea ajunge la o construcție politică credibilă.
Autentica țintă a societății civile care vrea schimbarea PSD nu trebuie să fie încurajarea unei opoziții sterile, ci obligarea acesteia de a se pune la masa negocierilor și de a deschide drumul către o construcție politică serioasă și durabilă.
