Război şi pace

Anul 2012 a fost anul unui costisitor şi resimţit ca interminabil conflict, un conflict mai mult decât politic. Dar a avut măcar decenţa de a se încheia printr-o pace.

Acordul de colaborare instituţională în­tre Preşedintele României şi Primul-Mi­nistru al Guvernului este un acord de pace care marchează intrarea într-o nouă etapă a vieţii noastre ins­ti­tuţionale. Nu voi încerca aici să analizez acest in­te­resant document, dar cred că există destule argumente pentru a nu-l desconsidera. Neîncrederea în oamenii po­litici a devenit însă atât de mare, încât opinia pu­blică nu a luat destul de în serios acest text semnat de cei doi titulari ai puterii exe­cutive. Asta, deşi nu-i puţin lucru să-ţi pui semnătura pe un asemenea document, în plus garantat moral, într-un mod mai mult sau mai puţin vizibil, de liderii Uni­unii Europene şi de reprezentanţi ai Sta­telor Unite. Textul convenit pe 12 decem­brie 2012 este o încercare de a pune un picior de lemn ordinii noastre cons­ti­tuţionale, fiind implicit un argument că aceasta nu mai stătea în picioare.

Din punctul de vedere al actorilor politici, Acordul consemnează alinierea (de moment?) a premierului Ponta la o normalitate instituţională, fără de care am fi fost marginalizaţi în UE, iar pentru Traian Băsescu reprezintă o (nouă) renaştere politică, după un an din care orice alt oponent al său ar fi ieşit pe scut. În mod normal, ambii au interesul ca textul să nu fie pus sub semnul întrebării, putem spune aşadar că în următorii doi ani cei doi ar trebui să formeze un cuplu. În plus, asta îi obligă şi contextul eco­nomic european şi internaţional. Ceea ce nu poate fi văzut decât cu ochi răi de o parte importantă a USL, Crin Antonescu putând chiar să se întrebe în ce măsură stagiul său la Cotroceni nu a fost scurtat de un joc la două capete al PSD-Ponta. Când USL a început războiul, foarte mulţi erau convinşi că acesta se va finaliza cu o capitulare totală a ad­ver­sarului. Pacea de la Co­tro­ceni este deci frustrantă pentru ma­joritatea zonei politice, mediatice şi so­ciale anti-Băsescu. Pentru ca această zonă să fie minim satisfăcută, zgomotul de fond nu va înceta. Dar ce pare a fi o luptă prin intermediari probabil că este numai o încercare a fiecăruia de a-şi asigura fide­litatea propriilor aliaţi.

Plecând de la blatul electoral, trecând prin Acord şi existenţa unei majorităţi ex­trem de largi, putem ajunge la concluzia că 2013 se anunţă un an în care conflictul politic nu poate veni decât din interiorul USL, dar este probabil ca şi acesta să se amâne până în 2014. Pe de altă parte, conflictul instituţional declanşat în aceas­tă vară nu se împiedică în contractul Bă­sescu-Ponta. O întreagă castă politică are interesul să lupte împotriva a ceea ce ei consideră o excesivă independenţă a unor instituţii sau a unor oameni din aceste instituţii, începând cu unii judecători şi procurori. În plus, sunt public vizaţi unii membrii ai Curţii Constituţionale şi oa­meni din serviciile secrete. În acest sens, conflictele din CSM trebuie citite prin prisma stresului din interiorul corpului de judecători, respectiv de procurori. CSM a devenit o cetate asediată şi, în ciuda crash test-ului reuşit din 2012, se află înaintea unei perioade mai complicate ca niciodată. Pentru echilibrarea raportului de forţe dintre magistraţi şi politicienii români, ro­lul Comisiei Europene va rămâne decisiv. Întrebarea este dacă implicarea prea des­chisă a preşedintelui Băsescu în acest con­flict nu are un efect pervers. Acţiunea dis­cretă a acestuia este necesară, dar avocaţii publici cei mai buni ai independenţei jus­tiţiei nu pot fi oamenii politici, care vor fi totdeauna bănuiţi că încearcă să obţină un avantaj din acest subiect. Cei mai buni apărători ai independenţei justiţiei în faţa opiniei publice sunt magistraţii înşişi, în primul rând prin faptele, dar şi prin vor­bele lor. Acestora li se adaugă, din soci­etatea civilă, vocile credibile prin propria lor independenţă şi competenţă în acest do­meniu.

Pe tărâmul aproape abandonat al opoziţiei se anunţă mici războaie provinciale. PDL şi-a amânat convenţia pentru luna mai, iar până atunci pare să aştepte o minune. Sau o nouă pleaşcă. Cea veche, dacă in­formaţiile presei sunt corecte, a făcut re­velionul 2013 cu Elena Udrea şi cu pri­ma­rul Aradului. În 2012 aceasta fusese deja o modalitate modernă de a comunica în in­teriorul partidului că aripile Udrea şi Bla­ga se pot reconcilia la masa de revelion a preşedintelui. În 2013 mesajul revelionului prezidenţial pare a fi numai un premiu de consolare pentru Udrea şi de încurajare pentru Falcă. Nimic mai mult. Nu putem crede că preşedintele mai vede un viitor pentru Elena Udrea într-un ipotetic PDL reformat sau un viitor al PDL cu Elena Udrea în conducere.

În sfârşit, cum energia socială suscitată în 2012, de o parte şi de alta „a baricadei“, a părut repede trădată, este probabil să apa­ră pe parcursul acestui an mişcări politice care să încerce recuperarea acestei nemul­ţumiri în perspectiva alegerilor europar­lamentare şi prezidenţiale de anul viitor. Democraţia noastră şchioapă are nevoie ca de aer de astfel de iniţiative, dar reuşita lor va trebui urmărită pe termen mai lung, pentru că actuala clasă politică va încerca, prin toate mijloacele politicii dâm­boviţene, să înlăture orice concurenţă. Şi în 2013, dacă privim spectacolul vieţii po­litice şi publice de la noi, trebuie să ple­căm de la avertizarea lui Tocqueville, deşi acesta se referea la istorie: „este ca o galerie de tablouri în care puţine sunt autentice şi multe sunt false“. //