Revoluţia culturală a lui Hollande

Orice îi putem reproşa lui François Hollande, nu şi faptul că nu a început anul 2014 în forţă. Două evenimente l-au propulsat pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Cronologic, primul este legat de complicaţiile din viaţa sa privată, devenite publice şi penibile. Al doilea, deşi bruiat de primul, este de departe mai important pentru că ţine de tentativa de relansare a mandatului său prezidenţial prin schimbarea ideologiei care stă la baza acestuia.

Conferinţele de presă din somptuoasa sală a Palatului Elysée sunt o instituţie în sine a celei de A V-a Republici. Sunt un exer­ciţiu democratic într-un decor monarhic, un decor pe măsura pu­te­rilor formale şi informale ale celui care ocupă fotoliul generalului De Gaulle. Săp­tămâna trecută, marţi 14 ianuarie, au participat la acest ritual aproape 600 de jurnalişti din 50 de ţări. Dar solemnitatea acestuia contrasta cu frivolitatea în­trebărilor născute după pu­blicarea cu câteva zile îna­inte a pozelor cu Hollande pe scuter mer­gând în vecinătatea palatului prezidenţial (pe rue du Cirque...) pentru a petrece o noapte cu frumoasa actriţă Julie Gayet. Pre­şedintele francez a răspuns cu abilitate întrebărilor pe acest subiect. Mai exact, nu a răspuns. A fost remarcabilă capa­ci­tatea sa de a salva momentul. Şi a putut-o face datorită substanţei intervenţiei sale.

Pe fond, Hollande a ţinut un dis­curs care putea fi şi cel al unui om politic francez de centru-dreap­ta. După o campanie elec­torală şi un început de mandat caracterizat prin creşteri de taxe, jus­ti­fi­cate inclusiv printr-o retorică împotriva pa­tronilor. După ce ne spusese, inclusiv la ultima conferinţă de presă, că este so­cia­list, nu social-democrat. După ce nu a des­curajat retorica anti-Merkel a celor din ma­joritatea sa şi nici euroscepticismul uno­ra din guvernul său. După toate aces­tea, Hollande-ul de la începutul lui 2014 şi-a început discursul prin a spune că nu­mai prin încurajarea antreprenoriatului de­vine realizabil obiectivul său principal, scăderea şomajului. A anunţat scăderea în timp a impozitelor asupra întreprinderilor. „Oferta creează cererea“, a spus acesta, amintindu-ne că a predat economie la IEP Paris, dar făcând uitat tot programul Par­tidului Socialist francez axat pe creşterea cererii prin creşterea veniturilor. Schim­ba­rea de atitudine faţă de sectorul privat a fost cu atât mai remarcată, cu cât nu a în­cercat să echilibreze acest discurs cu ele­mente ale retoricii socialiste obişnuite. Lip­sa de concesii făcute celor din stânga partidului său a fost întărită de asumarea identităţii social-democrate. Pare banal, dar nu este deloc în Franţa, unde îna­in­ta­şii lui Hollande la conducerea stângii fran­ceze, Mitterrand şi Jospin, şi-au asumat tot­deauna specificitatea identităţii Par­ti­dului Socialist francez faţă de colegii din stânga europeană.

Dar schimbarea de orientare nu s-a ma­nifestat numai la nivelul politicii eco­no­mice şi la cel simbolic. Li s-a adăugat afir­marea fără echivoc a necesităţii apro­fun­dării integrării zonei euro plecând de la „cu­plul“ franco-german. Preşedintele fran­cez a vorbit chiar despre armonizarea politicilor economice şi sociale ale celor două ţări şi despre necesitatea unui „ade­vărat guvern al zonei euro“. Astfel, pen­tru prima dată, Hollande a păşit pe urmele lui Giscard, Mitterrand, Chirac şi Sarkozy pe tema întăririi alianţei Franţei cu Ger­ma­nia ca bază a accelerării construcţiei euro­pene.  În acest sens, a fost invocată şi „o ma­re întreprindere franco-germană“ în domeniul energiilor regenerabile, precum şi un mecanism de consultare şi coor­donare la nivel diplomatic şi militar pentru a putea apăra cu succes interesele europene la nivel mondial.

Pentru a marca noua sa ori­entare, preşedintele fra­n­cez a invocat similitudinea schimbărilor propuse cu reformele lui Gerhard Schrö­der, amorsând astfel o adevărată revoluţie cul­turală la nivelul stângii so­cialiste franceze. Membrii guvernului, toţi prezenţi la eveniment, au părut că sunt la un exerciţiu de reeducare. Numai cei care vor arăta că pot fi purtătorii noii orientări vor rămâne în Executiv. Oricum, o schim­bare la nivelul primului ministru devine obligatorie, dar ea va interveni probabil du­pă alegerile europene. Iar sensul acestei schimbări impune o personalitate de cen­tru-stânga, cel mai bine plasat în acest mo­ment fiind actualul ministru de In­ter­ne,  Manuel Valls, care este şi cel mai po­pu­lar membru al guvernului.

Dar cum s-a ajuns la această schimbare? Cum s-a ajuns la un discurs care implicit este unul de recunoaştere a eşecului ati­tu­dinii din primele 18 luni de mandat? Cum poate spera un preşedinte la un minim de 20-25% popularitate şi în scădere de autoritate să treacă de la discurs la fapte?

Adevărul este că, la sfârşitul anului trecut, Hollande devenise un lider care nu mai avea nimic de pierdut. Chiar dintre apro­piaţii săi a apărut ideea că în această si­tuaţie s-a produs o formă de eliberare. Hol­lande poate risca să fie el însuşi. Iar ecoul favorabil pe care l-a avut intervenţia prezidenţială este rezultatul sentimentului general că săptămâna trecută, mai mult ca niciodată, Hollande a părut a fi el în­suşi. Devenită inutilă, armura demagogiei a fost topită, dând la iveală o orientare social-liberală pe care unii o aşteptau de la Hollande încă din 2012. Relativul op^­ti­mism produs de acest moment vine şi din faptul că era aşteptat cu nerăbdare de par­tenerii Franţei, a şi fost salutat, inclusiv de presa financiară anglo-saxonă şi de Co­misia Europeană, care a subliniat că aceas­ta este „direcţia bună“. Poate fi ea pusă în aplicare? Iată două motive pentru care nu este chiar imposibil. Primul este dat de puterea imensă pe care o are şeful statului francez. Trecutul ne arată că aces­ta îşi poate impune punctul de vedere în faţa majorităţii sale, chiar dacă o parte din aceasta este ostilă noului tip de dis­curs. Al doilea motiv, chiar mai im­por­tant, este dat de marja de manevră pe care o au politicienii francezi. Rezultatele economice nu permit intrarea în criteriile pactului de responsabilitate fiscală asumat în 2012. Franţa este deja într-o perioadă de graţie de doi ani, din care unul s-a scurs fără progrese notabile. Accentul pus de Hollande pe investiţii private pentru în­curajarea productivităţii se doreşte a fi un şoc psihologic, un semnal că pe termen lung (a vorbit de zece ani) Franţa nu va mai fi locul ostracizării fiscale şi simbolice a iniţiativei private.

Măsurile concrete sunt li­mi­tate, fiind sub spectrul unui utopic pact de solidaritate între patronate şi autorităţi. Totuşi, primul pas a fost ex­trem de reuşit din punct de vedere politic, pentru că presa a fost laudativă, iar opo­zi­ţia de dreapta a reacţionat neunitar, os­ci­lând între susţinere condiţionată, denun­ţarea unui plagiat politic şi refuzul de a lua în serios demersul prezidenţial. UMP se pregătea ca în acest an electoral să be­neficieze de frustrările provocate de prima perioadă a guvernării socialiste. Noul ori­zont arătat de Hollande va seduce o parte a electoratului de centru-dreapta şi, pe te­r­men scurt, va slăbi mobilizarea acestuia îm­potriva actualei guvernări. Şi stânga fran­ceză e surprinsă de ceea ce în Ger­ma­nia CDU a salutat drept „o schimbare de pa­ra­digmă“. Preşedintele a făcut un pariu ris­cant: abandonând discursul stângist din cam­panie şi adoptând chiar opusul aces­tuia, nu se va mai putea întoarce de unde a ple­cat. Fie va reuşi să schimbe partidul so­cia­list, fie acesta se va revolta împotriva lui.

Reuşita pe termen scurt a actualei mişcări politice se va răzbuna, dacă Hollande nu ada­ugă curajului cuvintelor şi cu­rajul deciziei. Acum i se mai dă o şansă şi pentru că, fiind lipsit de ex­pe­rienţă guvernamentală, a trebuit să se ca­lifice la locul de muncă. În plus, există şi ce­­va înduioşător în modul cum a fost prins trădându-şi consoarta oficială. Umo­riştii au remarcat că, în lipsa reducerii şomajului, este redusă semnificativ vârsta primei doamne a Franţei. Căderea zidului de ipocrizie din jurul aşa-zisei vieţi pri­va­te a preşedintelui-monarh este şi ea o for­mă de revoluţie culturală, nedorită, dar provocată de preşedintele pe scuter (încă nu pe scut).

În ciuda premiselor defavorabile, prin in­ter­venţia sa Hollande a reuşit cel puţin un exerciţiu de scamatorie politică demn de invidiat. E interesul său să demonstreze cât mai repede că este vorba de mai mult decât atât. //