Revoluția franceză din urne. Antisistemul domină, sistemul marchează

Bursele au salutat prin creșteri rezultatul de duminică, la un moment dat. CAC 40, indicele parizian, lua un avans de aproape 5%. Dar cu siguranță nu au salutat pre­zența candidatei Frontului Național (FN), Marine Le Pen, ci tocmai înfrângerea acesteia (21,4% față de 23,8%) de către fe^­no­me­n(al)ul Emmanuel Macron (En Marche).

Ce au vrut însă francezii să transmită? Macron este o imagine, deocamdată nu­mai o imagine, a schim­bă­rii, a tinereții, a op­ti­mis­mu­lui. Dar, dincolo de marele înfrânt, con­servatorul Fillon (19,9%), francezii au pus multă indignare, multă revoltă în urne, una simbolizată în primul rând de scorul lui Mélenchon (19,6%).

Din punct de vedere al programului eco­no­mic, singurii realiști au fost considerați Macron și Fillon, deci un total de 43,7% față de peste 50% ai demagogilor eco­no­mici. Viitorului guvern nu-i va fi ușor să implementeze reformele de care Franța are atâta nevoie.

Cezarului ce-i al Cezarului

Dacă prezidențialele ar fi un meci de rug­by, rezultatul lui Macron ar fi un eseu de­cisiv. Unul din cele care nu sunt date în forță, ci dintr-o pură inteligență, din pro­funda înțelegere a momentului. Să-i spu­nem oportunism ar fi să dăm un nume vul­gar unei calități politice și rugbistice esen­țiale. Forța fizică e la fel de im­por­tantă în rugby ca forța unui partid în po­litică. Și totuși, există momente magice în acest sport, așa cum există și în politică, în care cineva aparent singur și firav vede limpede o oportunitate înaintea tuturor ce­lorlalți. În rugby e acel moment când 29 de jucători merg într-o direcție și unul, după ce a preluat balonul, desfide toa­te așteptările și pornește o cursă ne­bu­nă pe un traseu numai de el știut. Nu atât cu privirea, cât cu un amestec de rațio­nament și intuiție, a văzut un culoar către magicul eseu. Macron a văzut acest culoar acum un an, când și-a lansat mișcarea En Marche, a ieșit din guvernul socialist și din galaxia președintelui Hollande și a por­nit într-o aventură politică. O frumoasă aventură încheiată duminică, 23 aprilie, nu numai cu victoria în primul tur al pre­zidențialelor, ci chiar cu o virtuală vic­to­rie din primul tur. Aventura sa e acum aven­tura Franței. Bravo, l’artiste!

O victorie surprinzătoare

Deși sondajele îl anunțau în finală de aproa­pe trei luni (după începutul scan­da­lului Fillon), apoi, în ultimele zece zile, chiar posibil câștigător al primului tur, totuși victoria lui Macron are toate in­gredientele unei mari surprize. Fără ex­pe­riență politică locală sau parlamentară, deci niciodată ales, mai ales fără partid structurat, fără culoare politică, provenit din cercul zero al ultranepopularului pre­ședinte Hollande, membru până anul trecut al aproape la fel de nepopularului Gu­vern Valls, Macron, 39 de ani, con­tra­zice multe dintre modelele care ne ajutau să înțelegem politica franceză.

Macron s-a instalat la centru, dar nu a pre­luat discursul sau tradiția centrismului, nici nu avea timpul sau legitimitatea să o facă. A redefinit centrul ca o uniune între „pro­gresiștii“ de stânga și de dreapta. Astfel a re­de­fi­nit și „progresismul“, aflat tradițional la stânga. Dar acest nou progresism s-a nă­scut în primul rând prin explozia Partidului Socialist (PS).

Tensiunea exista de mult între reformiștii social-de­mocrați și/sau social-li­be­rali din PS și tradiționaliști, conservatori în raport cu tradiția de stân­ga a partidului. Știind că nu poate reforma un PS devenit o carcasă neinteresantă, Macron a creat o mișcare capabilă să pri­mească atât o parte a liderilor de la dreap­ta PS, cât și pe cei proveniți din zona de centru-dreapta și care nu se regăseau în candidatul Les Républicains.

Soarta i-a fost favorabilă lui Macron pen­tru că această strategie putea fi blocată prin alianța anunțată între Juppé și cen­tris­­tul Bayrou (MoDem). La sfârșitul lui 2016, surprinzătoarea înfrângere a lui Juppé la primarele centrului-dreapta l-a îm­pins pe Bayrou, dar și o mare parte a elec­toratului centrist spre Macron. Acea­stă mișcare a fost importantă pentru că legitima po­zi­ționarea centristă a lui Ma­cron.

Până la urmă s-a dovedit chiar decisivă, pentru că Macron a crescut brusc în son­daje după pasul făcut de Bayrou (înainte avea în jur de 15%), ceea ce a confirmat existența unui electorat de centru și chiar de dreapta sensibil la mesajul tânărului ex-ministru al Economiei. Aliindu-se cu această zonă, a putut fi credibilizată și po­ziționarea sa drept candidatul „Adevăratei alternanțe“.

Până atunci candidatul dreptei, Fillon sau altcineva, era dat drept mare favorit toc­mai pentru că o alternanță părea inevi­ta­bilă. Dreapta oferea clasica alternanță stân­ga-dreapta. Candidatul En Marche a oferit o alternanță cu un parfum antipartide, chiar antisistem. Macron s-a construit ca omul (politic) nou de care Franța avea atâ­ta nevoie. Aproape 24% l-au crezut.

O legitimitatea fragilă

Meciul de rugby a avut și o aură de fotbal american. În momentul în care Macron a apărut ca singura alternativă credibilă a celor care nu doreau întoarcerea lui Sar­kozy sau a unui candidat din zona dreptei conservatoare, (aproape) tot universul a conspirat ca Macron să zburde pe culoarul corect intuit.

Privindu-l pe talentatul Macron, nu poți să nu ai o impresie de artificialitate. A tre­cut printr-o bătălie, printr-o luptă po­liti­că extrem de dură și, totuși, iese impe­cabil, fără cicatrici. A pus eseul, dar tri­coul a rămas imaculat. Când anul trecut son­dajele arătau că are o șansă, mulți au vorbit despre „o bulă care se va sparge“. Nu numai că nu s-a spart, a crescut con­siderabil. Riscul ca ea să se spargă chiar la Elysée trebuie totuși să fie luat în con­siderare. Pentru virtualul președinte bătă­lia abia acum începe.

Revolta din urne

Ruptura este evidentă între starea clasei politico-mediatice, care se pregătește să intre în era Macron, și un electorat care tocmai a votat altfel. Macron e o autentică speranță pentru votanții săi. Totuși, 76% nu l-au votat. Ba chiar întregul electorat non-Macron pare prins într-o logică cen­trifugă, fiind din ce în ce mai atras de ex­treme. Revolta din urne e mascată de ocu­pantul locului întâi.

Dacă excludem electoratul lui Fillon, deși s-a vorbit de o formă de „radicalizare“ și a electoratului acestuia, avem o majoritate absolută pentru candidați fie calificați drept extremiști (candidata FN și doi troț­kiști), fie un cvasi-comunist, Mélenchon, fie cu programe economice fanteziste (Ha­mon) sau și fanteziste, și deschis antieu­ropene (toți ceilalți patru).

Prezența Marinei Le Pen era anunțată de ani buni, asta nu înseamnă însă că nu e un eveniment, chiar dacă progresul ei (de 3,5% față de 2012) e mult mai puțin spec­taculos decât se estima la începutul cam­pa­niei (atunci unele sondaje îi dădeau 28%). Ar fi putut rata acest tur doi (Fillon și Mélenchon s-au apropiat la sub 2%), iar această prezență pare mai mult un premiu de consolare decât deschiderea unei noi oportunități. Scorul de 21,4% nu-i permite nici măcar să spere că va avea o prezență parlamentară sem­ni­fi­ca­ti­vă, ceea ce poate simplifica fericit cal­culele pentru formarea unei majorități și așa greu de constituit. Le Pen intră deci în campania pentru turul doi fără mari iluzii și numai cu speranța de a-și regăsi o di­namică care-i este necesară pentru par­lamentare.

După anunțarea rezultatelor, Mélenchon, în mod surprinzător, nu a declarat că îl va susține pe Macron. Asta deși au făcut par­te din același partid, PS. Candidatul cu ac­cente și susținere comuniste nu vrea să-i lase lui Le Pen monopolul antima­cro­nis­mului. Sociologic vorbind, joacă în parte pe tărâmul FN și vrea să fie liderul opo­ziției antisistem.

Chiar dacă ratează cu câteva zecimi po­diumul, cu aproape 20% Mélenchon e ma­rea surpriză a acestor prezidențiale. Poate mai mult decât Macron, Mélenchon omoa­ră speranțele de revenire ale Partidului Socialist și pare a putea federa o coaliție de la extrema stângă până la ecologiști, tre­când prin comuniști și o parte a so­cia­liștilor. O coaliție care a fost pe punctul de a-l proiecta în turul doi. Ar fi avut șan­se minime în fața lui Macron, dar ar fi câș­tigat sigur în fața candidatei FN.

Această ultimă finală pe care o visa nu era însă posibilă tocmai pentru că există vase comunicante între cele două electorate. Cu alte cuvinte, putem explica declinul Ma­rinei Le Pen prin dinamica formidabilă (progres de aproape 10% în campanie) a candidatului Les Insoumis. Lui Mélenchon i se datorează ordinea între cei doi cali­fi­cați și faptul că Le Pen e în vizibilă pier­dere de viteză.

În același timp, ne putem întreba dacă ma­rea eroare a analiștilor nu a fost să se con­centreze pe riscul Le Pen pentru UE și eu­ro, pe când Mélenchon reprezenta un risc similar din punctul de vedere al progra­mu­lui economic. În plus, o președinție FN mergea spre o inevitabilă coabitare în iu­nie, deci era în imposibilitatea de a-și apli­ca programul, pe când Mélenchon avea dinamica și poziționarea pentru a produce o improbabilă, dar nu imposibilă ma­jo­ri­tate parlamentară a stângii antieuropene.

A Cincea Republică rezistă șocului

Nu știm ce schimbare va produce pre­șe­dintele Macron, dar rezultatul de du­mi­ni­că produce el însuși o schimbare de paradigmă. Prima victimă e sistemul de partide, începând cu cele care se succed la guvernare și care pentru prima dată din anii 1960 nu au nici măcar un re­pr­e­zen­tant în turul al doilea.

Au fost 11 candidați antisistem, fiecare în felul lui. De unde și impresia unora că regimul e pus în pericol. De fapt, sistemul partizan este variabila de ajustare a sis­te­mului politic. Partidele sunt prin definiție fragile în republica semiprezidențială fran­ceză, care de fapt e una super­prezi­den­ția­lă. Acum seismul este atât de important în­cât aceste partide sunt pe punctul de a se prăbuși. Pe ruinele lor se vor construi altele, peisajul politic va fi însă redefinit. Alegerile din iunie vor fi în acest sens de­ci­sive. Va putea Macron construi o mare coaliție? În vederea turului doi ea s-a și format, dar pentru guvernare lupta va fi crâncenă pentru fiecare loc în Adunarea Națională.

Macronismul e, în parte, o copie adaptată contextului a discursului gaullist, adică merge în sensul logicii antipartide și a instituțiilor prezidențialiste. Ele au fost gândite tocmai în funcție de o societate unde revolta este endemică. Este gu­ver­na­bilă Franța fără instituțiile celei de a V-a Republici? Rezultatul de pe 23 aprilie ne împinge să fim sceptici. În mod deloc pa­ra­doxal, necesitatea acestor instituții e întărită de forța contestatarilor săi.

Pentru a depăși revolta antisistem, Ma­cron va face multe schimbări, de imagine sau mai profunde, dar toate schimbările vor fi făcute și datorită acestor instituții atât de criticate, dar indispensabile.