Revoluția votului antisistem a avut loc. Ce urmează?

Revoluția electorală de la alegerile prezidențiale este atât rezultanta schimbărilor sociale și de cultură politică din ultimii 25 de ani, cât și semnul unei uriașe nemulțumiri față de întregul nostru sistem politic.

Norii apăsători ai acestei prime jumătăți de no­iembrie, care dublau norii negri ai unei pu­teri politice evident abuzive, păreau că anun­ță stingerea speranței că românii știu să-și fo­losească libertatea. Victoria ca­n­didatului PSD ar fi dat drep­tate celor care constatau eșe­cul postcomunismului ro­mâ­nesc. Societatea a de­mons­trat că, deocamdată, este nu­mai eșecul clasei politice, eșe­cul unui sistem de partide care ră­mâne nereprezentativ, deci nedemocratic. A trebuit să fie găsit un primar sas al unui burg de peste munți, lip­sit de experiență politică la nivel central, deci un diletant din punctul de vedere al si­st­e­mu­lui politic, pentru a încarna dorința de schim­bare a majorității cetățenilor români. A tre­buit ca cei plecați din țară să aibă un aproape ira­țio­nal reflex patriotic menit să reafirme va­loarea mersului la vot, implicit să reafirme res­pon­sa­bilitatea celor care renunță voluntar la acest drept. A trebuit ca tineri și mai puțin ti­neri să mărșăluiască prin orașele României pentru a le spune încă o dată părinților și bu­nicilor lor: nu ne condamnați pentru 200 de lei! Dacă acum ne lăsăm călcați în picioare, riscăm să nu ne mai ridicăm niciodată.

Pentru prima dată după decembrie 1989 avem o parte infimă a so­cie­tății ca­re a reușit să miște ra­portul de forțe între România re­sem­nată și Ro­mâ­nia care speră să devină eu­ro­peană. So­­­cietatea civilă a do­vedit că es­te acea par­te vi­zi­bilă a imen­sului ais­berg care este so­cie­tatea în ansamblul ei, care da­că se tre­zește poat­e mă­tura orice pu­tere. După ins­tru­men­tal­i­za­tul mo­ment Pia­ța Universității 2012, după manifestațiile pentru sal­varea Ro­șiei Montane, acum avem un al tre­ilea mo­ment în care societatea își do­ve­deș­te sieși pu­terea pe care o are. Asta nu în­seamnă că aceas­tă putere este bine uti­lizată, dar manifestarea ei este o condiție ne­cesară a unei stări de­mo­cratice ce părea că nu ne mai caracterizează.

Cine anticipa acest val social de peste 6,2 mi­li­oane de votanți pro-schimbare? Faptul că el s-a creat în liniște ne dă măsura rupturii între actuala elită politico-mediatică și cei pe care aceasta pretinde că-i reprezintă. Acest sim­p­tom de faliment sistemic, dublat de votul pro­fund antisistem simbolizat atât de cei care au dat un vot negativ anti-Ponta, cât și de cei care au dat un vot pro-Iohannis, trebuie să producă acum schimbări instituționale.

Primele gesturi ale noului șef al statului tre­buie să meargă în direcția societății civile ca­re l-a adus la putere. Pentru asta e necesară promovarea unei agende democratice care va deranja partidele care l-au susținut. Punctele acestei agende se știu, pe lângă cele legate de independența justiției, ele trebuie să ducă la deschiderea pieței politice, la încurajarea pluralismului în mass-media, la depolitizarea structurilor statale și, nu în ultimul rând, la tre­cerea de la o economie dependentă de stat, deci de partide, la o economie în stare să susțină un pluralism politic veritabil.

Proiectul unificării PNL-PDL s-a dovedit co­rect, dar grija noului președinte trebuie să fie din­co­lo de formațiunile politice, de jocurile dintre ele și din interiorul lor. Aici se va lovi de con­strângerile și contradicțiile instituțiilor noastre politice. Fără partide nu poate in­flu­ența nici Executivul, nici Legislativul, deci nu va putea pro­mova nicio agendă politică pro­prie. De­pen­dent de partide, va trebui să ne­go­cieze fieca­re punct al acestei agende. Difi­cul­tatea este cu atât mai mare cu cât însăși ce­rerea socială e pro­fund contradictorie. Pe de o parte, s-a votat un tip de președinte anti-Bă­sescu, anti-su­per-prim-ministru, un preșe­din­te ne­par­ti­zan, un mo­del. De altfel, aici a fost și greșeala strategică majoră a PSD, care a fă­cut o cam­panie pentru un super-prim-mi­nis­tru de tip pesedist.

Pe de altă parte, este clar că societatea nu vrea un șef de stat fără putere, ci vrea un om capabil să împingă România către normalitate, deci un lider. Va reuși Iohannis să fie în ace­lași timp „un alt fel de preș­edinte“ și un mo­tor eficient al modernizării României? Pentru asta va trebui să învețe un alt rol. Va trebui în același timp să re­inven­teze instituția pre­zi­dențială, dar și să învețe să utilizeze toate pâr­ghi­ile pe care le are po­tențial la dispoziție. Rup­tura cu președinția Băsescu va fi una de stil, dar instituțiile nu se vor lăsa îmblânzite decât de un șef. Această di­ficilă ecuație va fi rezolvată numai dacă Io­hannis va găsi me­to­de­le prin care rămâne ali­atul societății, nu nu­mai pentru că aceasta l-a votat, ci pentru că numai presiunea socială va putea mișca ceva la nivelul unei clase po­litice monopoliste și co­rupte. Iohannis are o șansă numai dacă face și nu tace, dacă încurajează modernizarea sta­tului și amplifică sentimentul colectiv că Ro­mânia mai are o șansă.