Românii nu-şi pot permite luxul de a fi eurosceptici

Justificarea discursului de „apărare“ a românilor ţine de creşterea curentelor populiste din multe ţări occidentale şi transformarea unor români, dar şi a României, în ţinte politice. Un sentiment de crescândă umilire colectivă este un risc real. Dar ideea că se poate răspunde cu aceeaşi monedă, cu un discurs naţionalist-populist, e contradictorie. Populismului i se poate răspunde eficient numai cu antipopulism, celor care ne vor în afara UE nu le putem răspunde decât prin discursuri în favoarea UE.

La precedentele alegeri europene, în 2009, România a avut o participare sub 28%, adică mult mai mică decât media ţărilor UE, care a fost de 43%. Dar ţara noastră nu este deloc o excepţie în rândul fostelor ţări co­mu­niste, ai căror cetăţeni au o participare net mai mică la alegerile europene. În 2014 este a treia oară când cetăţenii statelor din fostul „bloc sovietic“ îşi trimit reprezentanţi în Par­la­men­tul European, dar putem spera că această indiferenţă postcomunistă va fi depăşită. Creşterea par­ticipării la alegeri nu este numai un obi­ectiv în sine, ci şi un simptom al aco­peririi calităţii de cetăţean european cu o conştiinţă colectivă a apartenenţei la o comunitate politică supranaţională. În 2014 reîncărcarea proiectului european cu încredere şi energie politică poate fi răs­punsul pe care aceste popoare îl pot da, după lecţia evenimentelor din Ucraina.

Din păcate, elitele din această parte a Eu­ropei nu au ştiut încă să explice măsura în care, după 1989, fiecare dintre aceste ţări pu­tea deveni o Ucraină. Niciodată nu a fost mai uşor de demonstrat de ce în aceas­tă zonă apartenenţa la UE şi NATO este o condiţie necesară a stabilităţii sta­tale şi democratice. Faptul că o cvasi­dic­ta­tură militară precum Federaţia Rusă ame­ninţă acum această stabilitate poate fi o şan­să pentru proiectul european. Havel, Ge­remek, Michnik şi mulţi alţi dizidenţi au încercat să inspire popoarelor eliberate de sub Armata Roşie vocaţia de a fi eu­ro­peni. Mesajul lor este mai actual ca niciodată, toc­mai pentru că nu au fost as­cultaţi decât în parte. Fosta Europă de Est şi-a uitat res­ponsabilitatea şi ştafeta pri­mită de la cei care cu­noşteau închisorile co­mu­niste, aceea de a da un nou impuls ideatic construcţiei europene. Cele mai pros­pere societăţi din zonă, cehi, polonezi, unguri, după ce s-au văzut cu sacii în că­ruţă, au acum culturi politice care virează spre euroscepticism. Ethosul civic pro­eu­ropean din 1989 poate însă renaşte acum, când manevrele Kremlinului trezesc în aceste trei ţări amintiri mai proaspete de­cât la noi.

Naţionalismul mai mult sau mai puţin stri­dent din campania din România nu pare o excepţie. El însă este excepţional prin gra­vitatea consecinţelor încurajării reflexelor antieuropene în situaţia particulară a ţării noastre, a deficitului democratic al ins­ti­tuţiilor noastre. Această gravitate rezultă direct şi din bilanţul raportului clasă po­litică-UE de după aderare. Contribuția UE a fost decisivă pentru a ne „apăra“ de noi în­șine la toate capitolele. Întâi la nivelul sta­tului de drept, unde prin MCV şi alte presiuni a devenit posibil sfârşitul im­pu­nităţii peştilor mari şi corupţi. Apoi la ni­vel economic, unde europenii, alături de FMI, ne-au scăpat de la falimentul spre care ne îndreptam după o avalanşă de politici populiste. Nu în ultimul rând, la nivelul stabilităţii regimului constituţional, unde în 2012 reintrarea în ordinea cons­ti­tuţională a fost în mare măsură rezultatul acţiunii unor lideri europeni, inclusiv a preşedintelui Comisiei. Nu întâmplător, PSD, care vrea azi „să ne apere“ la Bru­xelles şi Strasbourg, a avut un rol decisiv în toate cele trei momente în care pre­zen­ţa noastră în UE ne-a salvat.

Adevărul este că euroscepticismul ro­mâ­nesc este mult mai grav decât cel din ţă­rile central-europene, pentru că, spre deo­sebire de acestea, noi fără UE am cădea imediat într-o formă de regim populist, fă­ră a mai vorbi de tentaţia putinismului in­tern şi extern.

Dimensiunea vădit electoralistă a acestui eu­roscepticism, ce caracterizează în spe­cial campania preprezidenţială a lui Victor Ponta, ne anunţă natura drumului pe care doreşte să o ia actuala putere. O victorie covârşitoare pe 25 mai nu numai că aproa­pe ar închide jocul pentru prezidenţiale, dar ar valida această nefericită strategie. Mar­ketingul electoral a devenit o scuză pentru a promova logica unui raport con^­flictual între interesele românilor şi cele ale UE. Dincolo de un naţionalism soft se ascunde un populism care aminteşte de modelul Orbán. Sorin Ioniţă observa asta în 22 încă din 2012 şi iată că PSD rămâne pe acelaşi drum spre prezidenţialele din acest an. Actuala situaţie se explică şi prin faptul că, după 1989, la nivelul clasei po­litice nu am avut niciodată o majoritate atât de euro-entuziastă pe cât pretindea că este.

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care azi nu există o susţinută pedagogie proeuropeană. Propagandei antieuropene nu i se răspunde sistematic şi este păcat că a trebuit să avem această revenire a ame­ninţării din partea imperiului la care am fost 45 de ani anexaţi pentru a începe să ne aducem aminte că facem parte din­tr-un imperiu infinit mai liber şi mai pros­per. Mult timp a părut evident că in­te­resul egoist al românilor merge în sensul adâncirii procesului de integrare euro­peană. Această evidenţă este acum sub ase­diul propagandei. Duminică, merită mers la vot pentru a contrazice această pro­pa­gandă. UE a fost pentru noi un dar mai de­grabă nemeritat. Să nu uităm că ne­mul­ţumitului i se poate lua darul. //