De același autor
A devenit o evidență faptul că actualitatea politică internă nu mai poate fi judecată decât pornind de la imperativele contextului european și global. Atentate, lovituri de stat, electorate seduse de discursul populist desenează un context instabil în care Europa păcii devine o țintă din ce în ce mai vulnerabilă în fața spiritului autoritar-totalitar din interior și din exterior. România, datorită alianțelor politice și militare din care face parte, pare o insulă de stabilitate. Cu toții știm însă că e o stabilitate artificială, care ascunde riscuri ce, din cauza opacității, devin și mai periculoase.
Cu cât ne apropiem de momentul electoral, cu atât vizibilitatea scade, confuzia crește și se instalează conștiința că participăm la un joc ale cărui reguli nu le controlăm sau nici măcar nu le cunoaștem. Motivele le știm prea bine: partide fără identitate politică, lideri care nu conduc, oameni politici interșanjabili și șantajabili, mass-media structural manipulatoare etc.
Noi, spectatorii, deși suntem convocați pentru a-i vota pe unii sau pe alții, mai degrabă semănăm cu participanții la o butaforie în care, instalați în fotolii mai mult sau mai puțin confortabile, chiar atunci când spectacolul politic trebuie să înceapă, vedem cum cortina cade, în loc să se ridice. Cade, separându-ne implacabil de o scenă politică și instituțională a cărei opacitate este structurală. Discursul politic ascunde vulnerabilitățile sistemice, iar micro-managementul crizelor, absența guvernării.
Un exemplu semnificativ al agravării lipsei de vizibilitate este lansarea ideii, a unor documente și unor procese de dezbatere prin care ar trebui să fie definit un „proiect de țară“. O idee aparent generoasă, la care suntem cu toții invitați să contribuim. Sau poate numai un alibi politic pentru o viitoare guvernare de „uniune națională“? Efectul politic nu poate fi decât unul al sporirii confuziei, de vreme ce logica alegerilor parlamentare contrazice logica consensuală propusă de la cel mai înalt nivel. Momentul democratic al deciziei prin vot este astfel golit de sens prin discursul consensual al determinării a-democratice a unui drum pentru România. Dacă așa se determină viitorul unei țări, dacă la capătul anului electoral deja se vede (poate înșelător, dar noi nu avem cum să știm) o mare coaliție, atunci de ce să mai votăm?
Cu partide fără proiecte politice demne de acest nume, cu un guvern care nu a avut un veritabil program de guvernare, cu un președinte fără o identitate politică clară, se înțelege că românii pot fi seduși de ideea necesității unui „proiect de țară“. Dar, departe de a ascunde vulnerabilitățile clasei politice, invocarea unui astfel de proiect face să apară și mai pregnant contrastul între, pe de o parte, un discurs general și generos și, pe de altă parte, realitatea neputinței politice de la toate nivelurile.
Niciodată nu s-a vorbit mai mult despre transparență, dar niciodată opacitatea nu a fost mai mare. Politicienii fug cât pot de subiectele care deranjează, îi lasă pe tehnocrați să aducă vești proaste. Și aceștia le aduc împreună cu o înduioșătoare neputință. Ei vor fi țapii ispășitori ai toamnei electorale, în vreme ce partidele au toate un discurs nu numai tipic de opoziție, dar și de-a dreptul iresponsabil. A trecut un an de când șeful statului a avut curajul să respingă un Cod Fiscal care trebuia să mulțumească pe toată lumea. Costul politic s-a dovedit însă insuportabil, ulterior președintele a capitulat, dar azi, dacă privim consecințele, spre exemplu anunțata creștere cu nu mai puțin de 46% a deficitului comercial al României, creșterea deficitului bugetar etc., vedem că motivele de îngrijorare s-au concretizat.
Opacitatea vine din convingerea liderilor politici că societatea nu le poate fi decât un adversar, în plus că este și infantilă, nu poate înțelege decât limbajul populist, nu și un discurs lucid. Frica de a înfrunta realitatea duce nu numai la lipsa de transparență, ci și la un deficit democratic cronic. Cum să ne determinăm interesele din viitor, când prezentul însuși este ilizibil chiar din cauza discursului decidenților? De confuzie și de neîncrederea generalizată pe care confuzia o provoacă profită inevitabil populiștii de toate culorile.
Excepțiile care trag necesare semnale de alarmă vin din partea unor instituții cum este BNR sau Consiliul Fiscal prezidat de Ionuț Dumitru. Aceștia își „bifează“ datoria instituțională, dar mass-media marginalizează acest tip de mesaj atât din interes politic, cât și din lipsă de profesionalism.
Dacă politicienii sunt „numai“ ipocriți, nu și iresponsabili, atunci după toamna populismelor va urma o iarnă a revenirii cu picioarele pe pământ. Aterizarea în realitate va fi însă dură. Abia în acestă logică putem însă înțelege poliloghia despre proiectul de țară, consens, uniune națională etc. După momentul minciunii electorale, să urmeze un moment al adevărului? Numai dacă realitatea ne va condamna la așa ceva. Dacă nu, probabil se va mai trage puțin de timp.
S-a ajuns aici și din cauza atitudinii guvernării Cioloș, care a făcut prea puțin și prea târziu. Dacă nu vrea să rămână ca guvernul care a pavat cu bune intenții drumul către o nouă toamnă a minciunii, mai are timp măcar să ne spună cum stăm. Ar trebui să lase sferturile de adevăruri, micile jocuri de imagine și marile proiecte pentru un viitor incert și să ne arate tabloul la rece al României de azi. Și nu șmecherește-criptic, ci (în) clar. Problema acestui guvern nu este una politică, ci una morală, pentru că criza morală de după Colectiv i-a adus la putere. Cei ieșiți atunci în stradă se așteptau ca oamenii noi din guvern să oprească trenul politicianismului corupt, fie și aruncându-se în fața acestuia. Deocamdată, rămânem la faza mimării curajului. Parcă nici spectacol nu a fost. Numai o repetiție cu public.