România post-partide

România partidelor venea în continuarea logicii partidului unic de fuziune a politicului cu statul, România post-partide în care am intrat deschide posibilitatea apariției unor formațiuni politice care se vor defini în opoziție cu muribundele partide postcomuniste.

Totalitatea informațiilor făcute publice de pro­curori în cazurile de corupție se constituie de­ja într-un imens rechizitoriu la adresa sis­te­mu­lui de partide din România. Aparențele nu mai pot ascunde esențele. Prin­cipalele partide aveau ca singură menire publică în­tre­ținerea unor aparențe rupte de realitate, operațiune pe ca­re o îndeplineau datorită do­minării exercitate asupra sta­tului. Însă tocmai instituțiile statului s-au întors împotriva partidelor. Lipsite de acele re­surse pe care le are la dis­po­ziție un partid care reprezintă autentic o parte a cetățenilor, partidele de la noi au devenit victime certe. Sigur că „lupta împotriva corupției“ e teoretic îndreptată îm­po­triva unor persoane, dar acum s-a atins acea masă critică care ne face să credem că, simbolic, în boxa acuzaților stă chiar clasa po­li­tică postcomunistă. Reacția acesteia la nivel parlamentar ne-a arătat o solidaritate de corp care transcende fragilele identități par­ti­za­ne. Și astfel, lupta pentru imunitate pune în și mai mare dificultate soarta partidelor. Sin­gu­ra lor șansă, în perspectiva anului electoral ur­mător, rămâne lipsa unor variante cre­di­bi­le.

În acest sens, este iluzorie speranța ca prin mo­dificările aduse la legislația electorală să apară aceste noi partide. Vechea legislație es­te un simptom al lipsei culturii politice de­mo­cratice a celor care au adop­tat-o, nefiind însă și cauza în­chiderii sistemului politic. As­ta rezidă, în primul rând, în natura mediului economic de la noi, dependența sa de stat a făcut imposibilă agregarea și susținerea în timp a unor for­mațiuni politice noi cu vo­cație guvernamentală. Lu­cruri similare se pot spune și des­pre nivelul mediatic și cel al ONG-urilor, a căror capacitate de a produce oa­meni și idei a scăzut vertiginos după anii 1990. Asta nu înseamnă că la următoarele alegeri par­lamentare nu vom avea noi partide, dar ele nu vor fi nici destul de credibile, nici des­tul de puternice pentru a le înlocui pe cele de azi.

Un alt posibil beneficiar al acestei situații poa­te deveni o mișcare populistă în continuarea PRM sau PP-DD. Totuși, creșterea acesteia va fi frânată de faptul că asistăm la falimentul unui sistem de partide, și nu al unui sistem sta­tal care, din contra, își regăsește credi­bi­li­tatea prin acțiunile magistraților.

În această situație, putem spune că be­ne­ficiarul instituțional nu poate fi decât șeful statului. Instituția prezidențială nu numai că are o legitimitate electorală proaspătă, dar și capitalizează în urma acțiunilor anticorupție. Voit sau nu, instituțiile acționează și în fa­voa­rea noului președinte. În plus, absența unei alternative partizane încurajează per­so­na­li­zarea speranțelor. Pare că asistăm la un prin­cipiu al vaselor comunicante în care ce pierd partidele, parlamentul, guvernul este ca­pi­ta­lizat la nivelul președintelui Iohannis. Nu știm ce va face acesta cu imensa autoritate și pu­tere potențială pe care le are în actualul con­text. Ne putem însă închipui dificultatea de a alege între prioritatea momentului, aceea de a provoca schimbarea unui guvern care nu guvernează, și riscul de a avea „guvernul tău“, ceea ce îl va lega mult mai trainic de PNL, deci și de vulnerabilitățile combinate ale PNL și PDL.

Deocamdată „noul“ PNL își etalează în par­la­ment vulnerabilitățile și complicitățile cu res­tul clasei politice. Un exemplu este acceptarea preconizatelor modificări ale legislației par­ti­delor și ale legislației electorale. În numărul an­terior, Adelina Rădulescu observa Ca­p­ca­ne­le și fariseismele Codului electoral. Săptămâna trecută au fost făcute publice și posibile amen­damente la Legea finanțării partidelor. Nici acestea nu dovedesc altceva decât un etatism ipocrit, iar rolul controlului respectării regulilor este dat tot unei instituții, Au­to­ri­tatea Electorală Permanentă, care este cap­tivă intereselor partidelor și nici nu are mij­loacele unui control eficient. De altfel, ce pu­tem aștepta de la o comisie parlamentară în care tonul îl dau Eugen Nicolicea, Mihai Voicu, Ioan Oltean, Puiu Hașotti, sub conducerea atentă a lui Valeriu Zgonea? Aceiași oameni, minus Hrebenciuc, al cărui spirit probabil că nu i-a părăsit, care au pervertit votul uni­no­minal, i-au întărit pe baroni, au închis piața po­litică, pot deveni artizanii deschiderii aces­teia? Nu inerția lor este deci de mirare, ci fap­tul că partidele care i-au trimis încearcă so­luții vechi pentru o situație cu totul nouă.

România post-partide seamănă doar cu cea imediat de după 1989 și ascunde aceleași riscuri de confiscare a schimbării, pervertire a democratizării, populism, precum și binomul instabilitate politică-autoritarism. Totuși, este de presupus ca autorii instituționali ai luptei împotriva corupției să rămână mult timp des­tul de puternici pentru a evita atât deriva populistă, cât și reconfiscarea statului de că­tre partide.

România partidelor venea în continuarea lo­gicii partidului unic de fuziune a politicului cu statul, România post-partide în care am in­trat deschide posibilitatea apariției unor for­ma­țiuni politice care se vor defini în opoziție cu muribundele partide postcomuniste. Vii­torul clivaj în jurul căruia se va organiza viața politică va fi deci acela între actualele partide, mai mult sau mai puțin transformate, și cele noi, care le vor lua cu asalt pe acestea în ur­mătoarele cicluri electorale.