De același autor
Discreția campaniei electorale pentru alegerile locale are două cauze imediate evidente. Prima este legată de riscurile penale pe care le implică azi cheltuirea unor sume mari de bani în campania electorală. De unde și de ce vin acei bani către un candidat sunt informații care pot deveni prețioase pentru DNA. A doua cauză imediată vine din noile limite financiare, fixate anul trecut, împreună cu confirmarea votului într-un tur pentru primari. Deși aceste norme foarte restrictive vin probabil tot ca un răspuns la amenințarea reprezentată de DNA, ele trebuie înțelese mai ales ca un rezultat sistemic al lipsei de concurență autentică de la nivelul vieții noastre politice. Duopolul PSD-PNL și-a legiferat continuitatea la nivel local, premisă a continuității la nivelul alegerilor parlamentare.
Vorbim despre un duopol partinic, asta deși la nivelul clasei politice putem vorbi despre un monopol. Totuși, acest monopol în relația sa cu societatea se exprimă prin două entități aflate aparent în concurență. Cele două mari partide rămân necesare nu în primul rând pentru a mima concurența, o fac din ce în ce mai puțin convingător, banalizarea termenului de „blat“ fiind o bună indicație în acest sens. Ele rămân o necesitate pentru că legătura instituțională cu societatea și legitimarea instituțiilor se face prin intermediul acestor două partide. Fiecare dintre aceste partide se adresează unor părți din societate care au interese și identități politice distincte. Fiecare partid și oamenii acestora care colonizează toate instituțiile statului redistribuie diverse resurse către partea din societate cu care partidul respectiv este compatibil. Primele beneficiare ale acestui sistem sunt așa-numitele clientele de partid. Dar acest proces este mult mai vast, el interesând toți cetățenii care, într-un fel sau altul, sunt dependenți de resursele statului, deci ale partidelor, dar și de bunăvoința statului. În acest ultim sens, norme complicate și instituții de aplicare a normelor ineficiente aplică legea în mod arbitrar. Rețeaua de relații este și aici decisivă. Iar această rețea fie este a partidelor, fie este transpartinică.
În mod eronat se vorbește despre „politizare“, de fapt este vorba despre o utilizare a politicii și o confiscare a democrației de către entități economice care amintesc de o formă originală de parteneriat public-privat.
Această explicație este necesară pentru a înțelege măsura în care interpretarea votului pentru principalele partide trebuie să plece și de la această simbioză între partide, rețelele lor și părți importante din societate. Aceste părți reprezintă o proporție semnificativă din electoratul potențial. Prezența la alegerile parlamentare în 2008 și 2012 a fost în jur de 40%, la locale de 50%. În vreme ce România nemulțumită sau dezamăgită stă deoparte, un electorat dependent decide împărțirea puterii. Numai dacă am avea o concurență autentică s-ar încerca deschideri către alte părți din societate. Asta nu se întâmplă și exemplare în acest sens sunt partidele care se desprind din PNL. În 2007, a fost cazul PLD condus de Theodor Stolojan, acum a avem partidul ALDE condus tot de un fost președinte PNL, Călin Popescu-Tăriceanu. Cele două partide aveau un culoar al lor. Totuși, au preferat să devină imediat sateliții unuia dintre partidele mari. Tocmai pentru că proveneau din acest sistem politic, știau că nu pot supraviețui fără rentele la care au acces numai cei din interiorul sistemului. Astfel, rolul lor a fost sau este numai cel de a prelua ceva din electoratul partidului din care s-au desprins, nu să se constituie într-o contraputere politică la polii consacrați.
În acești ani, lupta împotriva corupției de la nivel înalt a făcut destule victime la nivelul rețelelor de spoliere. De unde și lipsa de apetență a multor (foști?) „grei“ de a-și asuma diverse demnități publice. De unde și soluția inedită și temporară a guvernului de tehnocrați. Dar ofensiva anticorupție nu poate rezolva aproape nimic din relația între partidele duopoliste și partea din societate care îi susține și îi legitimează prin votul lor. Deși actualul sistem politic este unul al formelor fără fond din punct de vedere democratic, el rămâne încă unul funcțional, câtă vreme aproximativ o jumătate din populația cu drept de vot contribuie la perpetuarea sa.
În acest context, înțelegem de ce în acest an campania electorală pentru locale, prin faptul că a fost cvasi-inexistentă, a relevat un adevăr profund al sistemului nostru politic: partidele nu au nevoie de alți alegători. Cei care sunt legați prin diverse interese și/sau atașamente ideologice sau sentimentale sunt suficienți. Prezența lor la vot nu este rezultatul campaniei electorale, ci este asigurată mecanic prin două componente principale. Prima este rețeaua umană construită prin parazitarea unor instituții ale autorităților centrale și locale, instituții economice etc. A doua este sfera mediatică. Această sferă deprofesionalizată și economic falimentară este finanțată numai pentru a transmite la foc automat mesajele de mobilizare cu care țintesc electoratul dependent. Asta, evident, dincolo de timpii acordați campaniei electorale.
Sistemul acesta provoacă frustrare socială, pentru că este bazat pe frică: frica de a pierde un ajutor social sau chiar pensia, frica de un control etc. Dar este o frică banalizată, care nu provoacă revoltă. Indignații sunt puțini, romantici, fără capacitatea de a construi o alternativă viabilă. „Paradoxul român“ (pentru a cita titlul cărții lui Sorin Alexandrescu) constă azi în faptul că majoritatea românilor detestă sistemul lor politic, dar fac totul pentru ca acesta să supraviețuiască.
