Românii și democrația confiscată

Discreția campaniei electorale pentru ale­gerile locale are două cauze imediate evi­dente. Prima este legată de riscurile pe­nale pe care le implică azi cheltuirea unor sume mari de bani în cam­pania electorală. De unde și de ce vin acei bani către un candidat sunt informații care pot deveni prețioase pentru DNA. A doua cauză imediată vine din noile li­mite financiare, fixate anul trecut, împreună cu con­fir­marea votului într-un tur pentru primari. Deși aceste norme foarte restrictive vin probabil tot ca un răspuns la amenințarea reprezentată de DNA, ele trebuie înțelese mai ales ca un rezultat sistemic al lipsei de con­cu­rență autentică de la nivelul vieții noastre politice. Duopolul PSD-PNL și-a legiferat continuitatea la nivel local, premisă a con­ti­nuității la nivelul alegerilor parla­men­tare.

Vorbim despre un duopol partinic, asta de­și la nivelul clasei politice putem vorbi des­pre un monopol. Totuși, acest monopol în relația sa cu societatea se exprimă prin două entități aflate aparent în concurență. Cele două mari partide rămân necesare nu în primul rând pentru a mima concurența, o fac din ce în ce mai puțin convingător, ba­nalizarea termenului de „blat“ fiind o bună indicație în acest sens. Ele rămân o necesitate pentru că legătura instituțională cu societatea și legitimarea instituțiilor se face prin intermediul acestor două par­ti­de. Fiecare dintre aceste partide se adre­sea­ză unor părți din societate care au in­te­rese și identități politice distincte. Fiecare partid și oamenii acestora care colonizează toate instituțiile statului redistribuie di­ver­se resurse către partea din societate cu ca­re partidul respectiv este compatibil. Pri­mele beneficiare ale acestui sistem sunt așa-numitele clientele de par­tid. Dar acest proces es­te mult mai vast, el intere­sând toți cetățenii care, în­tr-un fel sau altul, sunt de­pendenți de resursele sta­tului, deci ale partidelor, dar și de bunăvoința sta­tului. În acest ultim sens, norme complicate și ins­ti­tuții de aplicare a normelor ineficiente aplică legea în mod arbitrar. Rețeaua de relații este și aici decisivă. Iar această rețea fie este a partidelor, fie este transpartinică.

În mod eronat se vorbește despre „po­lit­i­za­re“, de fapt este vorba despre o uti­li­za­re a politicii și o confiscare a democrației de către entități economice care amintesc de o formă originală de parteneriat pu­blic-privat.

Această explicație este necesară pentru a în­țelege măsura în care interpretarea vo­tu­lui pentru principalele partide trebuie să plece și de la această simbioză între par­ti­de, rețelele lor și părți importante din so­cietate. Aceste părți reprezintă o proporție semnificativă din electoratul potențial. Prezența la alegerile parlamentare în 2008 și 2012 a fost în jur de 40%, la locale de 50%. În vreme ce România nemulțumită sau dezamăgită stă deoparte, un electorat de­pendent decide împărțirea puterii. Nu­mai dacă am avea o concurență autentică s-ar încerca deschideri către alte părți din societate. Asta nu se întâmplă și exem­pla­re în acest sens sunt partidele care se des­prind din PNL. În 2007, a fost cazul PLD con­dus de Theodor Stolojan, acum a avem par­tidul ALDE condus tot de un fost pre­șe­dinte PNL, Călin Popescu-Tăriceanu. Cele do­uă partide aveau un culoar al lor. To­tuși, au preferat să devină imediat sateliții unuia dintre partidele mari. Tocmai pen­tru că proveneau din acest sistem politic, știau că nu pot supraviețui fără rentele la ca­re au acces numai cei din interiorul sis­te­mului. Astfel, rolul lor a fost sau este numai cel de a prelua ceva din electoratul partidului din care s-au desprins, nu să se constituie într-o contraputere politică la polii consacrați.

În acești ani, lupta împotriva corupției de la nivel înalt a făcut destule victime la ni­ve­lul rețelelor de spoliere. De unde și lipsa de apetență a multor (foști?) „grei“ de a-și asuma diverse demnități publice. De un­de și soluția inedită și temporară a gu­ver­nului de tehnocrați. Dar ofensiva anti­co­rupție nu poate rezolva aproape nimic din relația între partidele duopoliste și partea din societate care îi susține și îi legi­ti­mează prin votul lor. Deși actualul sistem politic este unul al formelor fără fond din punct de vedere democratic, el rămâne în­că unul funcțional, câtă vreme apro­xi­ma­tiv o jumătate din populația cu drept de vot contribuie la perpetuarea sa.

În acest context, înțelegem de ce în acest an campania electorală pentru locale, prin faptul că a fost cvasi-inexistentă, a relevat un adevăr profund al sistemului nostru politic: partidele nu au nevoie de alți ale­gători. Cei care sunt legați prin diverse in­terese și/sau atașamente ideologice sau sen­timentale sunt suficienți. Prezența lor la vot nu este rezultatul campaniei elec­torale, ci este asigurată mecanic prin două componente principale. Prima este re­țea­ua umană construită prin parazitarea unor instituții ale autorităților centrale și lo­cale, instituții economice etc. A doua este sfera mediatică. Această sferă de­pro­fesionalizată și economic falimentară este finanțată numai pentru a transmite la foc automat mesajele de mobilizare cu care țintesc electoratul dependent. Asta, evi­dent, dincolo de timpii acordați campaniei electorale.

Sistemul acesta provoacă frustrare socială, pentru că este bazat pe frică: frica de a pierde un ajutor social sau chiar pensia, fri­ca de un control etc. Dar este o frică ba­nalizată, care nu provoacă revoltă. In­dig­nații sunt puțini, romantici, fără ca­pa­ci­tatea de a construi o alternativă viabilă. „Paradoxul român“ (pentru a cita titlul cărții lui Sorin Alexandrescu) constă azi în faptul că majoritatea românilor detestă sistemul lor politic, dar fac totul pentru ca acesta să supraviețuiască.