Sfârșitul unei scurte guvernări și capcanele indignării

 Nu știm când și cum se va termina aceasta, dar, fără a-i plânge de milă, trebuie să observăm că a fost una de sacrificiu pe frontul luptei anti-anticorupție. Derapajelor anticorupției (unele inerente, altele imposibil de justificat) i s-a răspuns cu un abuz de putere dublat de încercarea de a scurtcircuita ordinea instituțională și constituțională. Reacția unanimă a CSM nu lasă o umbră de îndoială asupra realității încălcării ordinii instituționale. Această reacție a CSM-ului proaspăt ales pare să ne dea speranța că România are capacitatea de a trece peste un astfel de șoc. Vom vedea atitudinea Curții Constituționale, care va fi decisivă. Deocamdată intrăm într-o perioadă de relativă instabilitate cu potențialul agravării acesteia pe fondul incapacității liderilor politici de a ține situația sub control.

Atât pe fond cât și la nivelul formei gestul guvernului a fost unul voit provocator. Știa că nu putea convinge și a decis să ia drumul cel mai scurt asumându-și pierderea subită a credibilității. Bazându-se pe un electorat care acum mai puțin de două luni i-a oferit o majoritate parlamentară, actuala guvernare a acceptat să-și pierdă definitiv credibilitatea în ochii susținătorilor interni și externi ai luptei anticorupție. PSD-ul însuși este acum cu spatele la zid pentru că a fost declanșată o numărătoare inversă: fie guvernul și majoritatea actuală pierd puterea, fie avem o guvernare care înfruntă atât instituțiile Uniunii Europene (care vor reacționa dur, având și destule mecanisme să o facă) cât și aliatul american (da, România va supune la un adevărat test noua administrație Trump). Va putea Dragnea & comp. să reziste mult timp? Va da PSD de pământ cu pro-europenismul și pro-americanismul care au fost cârjele sistemului nostru politic în ultimii 20 de ani? Și dacă vor dori să o facă vor putea să-și ducă planul mai departe? Ținând cont de calitatea umană/profesională a celor care conduc PSD-ul și guvernul pare că și-au ales o luptă în care pe frontul politicii vor fi înfrânți. Au jucat o carte personală și de grup, din punctul acesta de vedere au repurtat o victorie care părea incredibilă după al doilea tur al prezidențialelor din 2014, dar politic vorbind e o victorie à la Pyrrus.

Ideea că măsurile sociale și fiscale pot asigura sprijinul durabil al majorității populației vine din manuale depășite de mult și care nu mai pot fi valabile pentru România lui 2017. În 2016 pe parcursul întregului an un PSD post-Ponta a reușit să anestezieze societatea în condițiile unor adversari politici slabi și a unui guvern care a făcut mult prea puțin pentru a pune în discuție paradigma unui PSD recredibilizat. Tot ce s-a întâmplat după victoria din 11 decembrie a fost o auto-demolare a acestei paradigme și odată cu ea a capacității PSD de a reprezenta societatea. Nu știm pe ce sondaje se bazează azi PSD, probabil că îi sunt favorabile, dar mai degrabă mai devreme decât mai târziu popularitatea sa va fi redusă la dimensiunile minoritarului “popor pesedist”.

Pe de altă parte este evident că un PSD pus cu spatele la zid este periculos. Și aici urmează riscurile majore ale acestei perioade. Primul este asumarea logicii războiului politic la nivelul instituției prezidențiale și la cel al opoziției parlamentare. Activismul președintelui este bine-venit, dar el trebuie dublat de încercări discursive și nu numai de a găsi soluții instituționale și politice. Convocarea de consultări ar fi în acest sens o necesitate, chiar dacă în prima fază ar fi vorba doar de un gest simbolic. Mai devreme sau mai târziu dialogul și negocierile trebuie să ducă la alt guvern.

Opoziția parlamentară e ea însăși într-o criză existențială, începând cu PNL. Capacitatea PNL de a avea în mod credibil o postură justițiară e minimă și dorința de a beneficia de această criză e indecentă. PNL are învățăminte de tras din surprinzătoarea retragere a fostului președinte Băsescu din fruntea PMP, gest care poate fi citit ca o mărire a marjei de manevră și de negociere a acestui partid în următoarea perioadă. Partidul prezidențial condus acum de Raluca Turcan nu trebuie să intre într-o competiție cu USR pentru a câștiga cât mai mult din valul antiguvernamental, ci ar trebui să se coordoneze cu toate partidele și mișcările civice care s-au mobilizat în această perioadă. Am văzut deja parlamentari care cad în ispita unei adevărate isterii. Asta arată ce repede se poate cădea în capcanele adversarilor și ce costisitoare riscă să fie în această perioadă lipsa de leadership politic de la nivelul opoziției .

Este însă evident că principalele riscuri vin din gestionarea protestelor publice. Adversarii PSD din campanie, de la președintele Iohannis, PNL și USR, până la foști membri ai guvernului Cioloș, au participat sau sprijinit manifestațiile din ultimele două săptămâni. Mai ales prezența șefului statului în rândul manifestanților a fost un adevărat semnal de alarmă, deci și de mobilizare. Experiența începutului anilor 1990, combinată cu forța mediatică redutabilă a PSD ne indică existența riscului ca actuala putere să încerce să utilizeze în favoarea ei aceste manifestații. Faptul că posturile tv pro-guvernamentale oferă spații largi acestor manifestații care nu le convin politic ne arată că există o strategie prin care se încearcă o mobilizare a simpatizanților PSD.

Pe de o parte, cu cât numărul de manifestanți este mai mare, cu atât efectul delegitimator este mai important. Pe de altă parte, cu cât manifestațiile sunt mai multe și mai mari, cu atât riscul unor incidente este mai mare. Resursele PSD-ului plus resursele instituționale aflate la dispoziția decidenților guvernamentali sunt destul de importante încât să poată, dacă doresc, să provoace astfel de incidente. Rațional vorbind este greu de crezut că cineva își va asuma decizii de tipul celor din momentul 1990-1991. Totuși există riscul ca unii să decidă și alții să apară drept responsabili.

În acest moment o elită educată iese în stradă, iar asta seamănă mult cu ce s-a întâmplat în piața Universității în 1990. Și atunci și acum era vorba despre mișcări sociale orientate către valori. Și valorile și adversarul sunt cam aceiași. Sigur că în rest diferențele sunt enorme, în 1990 proximitatea URSS era esențială, azi suntem în UE. În plus acum președintele și alte instituții sunt de partea demonstranților. Asta face ca șansele de succes ale străzii să fie semnificative. Totuși nu trebuie să uităm că în aprilie-mai 1990 FSN-ul a putut să instrumentalizeze manifestațiile în favoarea sa, în 20 mai având loc un plebiscit pentru “liniște”. Nu trebuie să uităm nici momentul septembrie 1991 când președintele Iliescu s-a folosit de manifestațiile minerilor dar și de ale bucureștenilor pentru a-l înlătura pe premierul Roman. În ambele momente idealismul manifestanților a fost instrumentalizat și exploatat, dar mai ales în ambele momente au existat victime.

Acest trecut întunecat trebuie să fie bine asimilat de toți cei care sunt tentați să folosească manifestațiile drept o oportunitate politică.  Datoria responsabililor politici, dar și a celor civici este aceea de a se organiza astfel încât să fie evitate incidentele grave. Se înșală cei care cheamă oamenii în stradă dar cred că nu au o responsabilitate dacă nu asumă legal manifestația respectivă. Sigur că este complicat și costisitor să-ți asumi organizarea unor astfel de manifestații, dar zilele acestea putem vedea că există destule partide și ONG-uri care susțin demersul străzii, deci există și destule resurse. Se va spune că manifestanții nu ar vrea să fie asimilați partidelor și e bine să nu fie, este însă naiv să negăm dimensiunea politică a acestor mișcări sociale. Poporul are voie să manifeste, e însă și datoria oamenilor politici și a societății civile instituționalizate să-și asume responsabilitățile până la capăt.

Strada poate delegitima, poate duce la demisii, dar pe termen lung nu legitimează pe nimeni. În 2012 (și) cu ajutorul străzii Ponta a devenit premier, în 2015 a fost înlăturat tot de stradă. Intrarea României într-un ciclu în care guvernele sunt răsturnate de stradă este un risc la fel de mare ca cel al împiedicării luptei anticorupție.

Guvernarea Dragnea-Grindeanu-Tăriceanu s-a autodetonat moral și politic. PSD-ul însuși va trebui să opteze între o rezistență care-l va condamna pe termen lung și căutarea unei alte formule de a rămâne la putere. Guvernarea actuală va supraviețui numai în măsura în care adversarii săi vor cădea în capcanele care i se întind.

Strada este cel mai redutabil adversar al actualei majorități. Legitimitatea sa este însă limitată de proximitatea momentului electoral și de absența unor organizatori asumați. Detensionarea situației sociale va fi posibilă numai printr-o schimbare la nivel guvernamental, dar condițiile acestei schimbări sunt decisive. Trebuie depășită atmosfera ultra-sentimentală și retorica indignării fără soluții, iar responsabilii politici de toate culorile chiar să fie responsabili și să evite ca dezastrul din 31 ianuarie să nu se transforme într-unul și mai mare.