Sistemul şi alegerile prezidențiale

Teoretic, momentele electorale fac posibilă întâlnirea speranțelor alegătorilor cu capacitatea de acțiune a oamenilor politici. De aceea, cazul românesc te izbește prin incapacitatea perioadei electorale de a oferi elemente cu adevărat seducătoare.

În perioada de dinaintea alegerilor se vede mai bine ca niciodată distanța dintre România virtuală și cea reală. În prima, campania e în toi, totul se învârte în jurul evenimentelor produse de partide și de candidați, pro­pa­gan­dele cresc în intensitate și se înfruntă prin in­termediul televiziunilor sau pe rețelele de so­cializare. Nimeni nu se mai așteaptă în mod se­rios la mari idei, dezbateri autentice, pro­gra­me realiste etc. Totul se reduce la o în­cleș­tare în care raționalul este cu totul umbrit de mobilizarea pe baze afective. Această situație devine scuzabilă dacă România virtuală ar fi spațiul în care se întâlnesc și concurează între ele pasiunile care se nasc în România reală, da­că acesta ar fi prețul plătit pentru faptul că nu degeaba această perioadă e denumită „de campanie“, fiind o formă eufemizată, non­vio­lentă, de război. Dar nu este nici măcar asta. România virtuală rămâne virtuală până la ca­păt: actori politici artificiali, partide false, dis­cursuri neconvingătoare. Intersecția sa cu Ro­mânia reală e mai degrabă întâmplătoare. Atunci când sunt luate decizii precum creș­te­rea de pensii, de salarii, mai nou amnistii, aces­tea țin de mimarea existenței unei le­gă­turi de reprezentativitate între unele categorii sociale și puterea politică. Natura lor po­pu­listă vine din faptul că acest tip de decizii sunt tocmai contrariul logicii re­prezen­ta­ti­vi­tății, fiind definite în logica relației patron-su­pus.

Sentimentul general de confuzie şi necesitatea multor lideri de opinie de a apela la tot felul de teorii ale conspirației vin din această sen­zație că totul este fie artificial, fie ins­tru­men­ta­lizat până la denaturare. Sigur, nu suntem singura țară în care tehnicile de marketing elec­toral sunt folosite pentru a sufoca sau perverti orice instinct democratic.

A observa ruptura dintre România virtuală și Ro­mânia reală nu înseamnă a nega că pro­pa­ganda are efecte importante în lumea reală sau faptul că există un real război politic pen­tru puterea în stat. Înseamnă numai că acest război politic este urmărit de cetățeni ca un sim­plu meci la care ei sunt spectatori. Un meci între echipe fără suporteri, care e even­tual trucat. Așa se poate impune și termenul de „blat“.

România virtuală ar trebui să tindă a fi o reflectare a României reale. Acum nu este decât o imagine profund tru­cată a acesteia. Trucată, în primul rând, de cei care dețin accesul la re­surse. Este această falsificare a ima­gi­nii pe care societatea și-o face despre ea însăși o cauză sau un efect al ra­por­turilor elite-societate din România de azi? Răspunsul nu poate fi decât că este și una, şi alta pentru că ne aflăm în fața unui deja evident cerc vicios.

Personalizarea vieții politice este cap­cana în care cad cei care în mod onest vor să caute responsabilități in­di­vi­dua­le acolo unde sunt efecte sistemice. Dar asta nu înseamnă că alegerile pre­zidențiale nu sunt importante, din con­tra, pentru că în urma lor poate re­zulta un personaj politic care produce modificări de substanță, cum se dove­desc azi cele din sistemul judiciar. Pu­terea prezidențială e o anomalie care are potențialul de a corecta anomalia naturii partidelor de la noi. Aceasta din urmă rezultă din faptul că, la noi, tranziția economică s-a împotmolit la nivelul capitalismului de stat. Așa ajun­gem și la o definiție a „sis­te­mu­lui“ despre care vorbim atât de des. El este beneficiarul procesului prin ca­re autoritatea politică este utilizată pen­tru a produce bani, din aceștia o parte se duc pe voturile care asigură păstrarea puterii politice. Par­ti­cu­la­ri­ta­tea sistemului românesc este ab­sen­ța factorului de ajustare, care vine fie din împrospătarea calitativă a elitelor din sistem, fie din coalizarea unor con­traelite. Ambele fenomene rezultă din acea bogăție care există în societate in­dependent de autoritatea politică. Me­rită deci votul nostru candidatul care are capacitatea politică de a impune ace­le soluții care merg în sensul elibe­rării societății de patronatul par­ti­delor-stat.

De 25 de ani, statul politizat are două căi prin care împiedică crearea de bo­gă­ție independentă de influenţa sa. Pri­ma este îndeplinirea în mod par­tizan a funcției sale de control, a doua este distribuirea preferențială de re­sur­se. Reforma justiției este un pas esen­țial, dar incomplet pentru prima di­men­siune. Ea deschide posibilitatea de a aborda realist a doua dimensiune. Spre exemplu, privatizările sunt vi­ta­le, fără îmbunătățirea controlului erau hazardate, dar este nevoie de politici de privatizare inteligente pentru ca efec­tul acestora să fie benefic pe pla­nul democratizării.

Teoretic, momentele electorale fac po­sibilă întâlnirea speranțelor ale­gă­to­ri­lor cu capacitatea de acțiune a oa­me­nilor politici. De aceea, cazul ro­mâ­nesc te izbește prin incapacitatea pe­ri­oadei electorale de a oferi elemente cu adevărat seducătoare. În absența ele­mentului speranță, rămân numai frica și ura. Dar întrebarea de ce se in­vestesc atâția bani pentru a întreține dezgustul generalizat nu mai este una retorică. //