Soluţia Johannis şi evoluţia PNL

Cât timp va fi Johannis la înălţimea mitului său? Întrebarea este retorică, dar un răspuns tangenţial poate fi util: e suficient să fie egal cu sine numai şase luni pentru a deveni preşedintele României.

Din momentul ruperii USL, Klaus Johan­nis devenise deja, în perspectiva pre­zi­den­ţialelor, cel mai periculos adversar al lui Victor Ponta. Evenimentele politice de săp­tămâna trecută, plecând de la anunţul unei posibile fu­ziuni PNL-PDL şi ter­mi­nând cu discursurile de re­tragere ale lui Crin An­to­nescu de la conducerea PNL şi din postura de candidat la toamnă, au rolul de a creşte şansele singurei al­ternative la candidatul pre­zidenţial al PSD.

Astfel, deciziile PNL din ul­tima perioadă au dus la resetarea în­tre­gului spectru politic românesc. Cum au ajuns naţional-liberalii conduşi de Crin An­tonescu să provoace aceste schimbări spectaculoase? O categorie de răspunsuri poate fi dată rapid. Aceasta porneşte de la faptul că acum este reparată eroarea stra­tegică de a se alia cu PSD tocmai atunci când, după curbele de sacrificiu din 2010, PNL putea să preia o mare parte din elec­toratul nemulţumit de PDL, dar anti-PSD. În acel moment, strategia liberalilor a fe­rit atât PDL de concurenţă pe dreapta, cât şi PSD de concurenţă pe electoratul anti-Băsescu. Pentru câţiva ani, PNL a scos PSD din izolare, suficient pentru a-l face mai frecventabil.

După o asemenea eroare, încununată cu amâ­narea până în ceasul 24 a ruperii USL, Crin Antonescu face un necesar pas îna­poi. Dar organizându-şi succesiunea poate spera că acest pas înapoi să fie unul pro­vi­zoriu sau măcar parţial. Provizoriu, în ca­zul unei victorii a lui Johannis la pre­zi­denţiale, pentru că este greu de crezut că artizanul soluţiei câştigătoare nu ar juca rolul central în PNL în viitor. Pasul înapoi poate fi parţial chiar şi în cazul unui eşec la prezidenţiale, condiţia fiind ca înfrân­gerea să fie una la limită. Ar fi greu de cre­zut că liberalii se vor putea dispensa de un Johannis intrat în al doi­lea tur al prezidenţialelor. Şi în acest caz, după 2014, rolul lui Crin Antonescu poate ră­mâne unul impor­tant.

Trebuie deci relativizată ide­ea „sacrificiului“ făcut de Crin Antonescu. În plus, o ar­mă importantă utilizată îm­potriva acestuia, faptul că ar fi rupt USL numai de dragul candidaturii sale la preşedinţie, rămâne fără obiect. Deja fos­tul preşedinte PNL pierduse de mai mult timp şansa de a fi un concurent cu şanse la prezidenţialele din 2014. Unii cred că „i se trage“ de la rolul său în momentul sus­pendării din 2012. Dar pentru a înţelege evoluţia PNL ar trebui să ne întoarcem la un alt moment, care acum se dovedeşte esen­ţial: precampania pentru prezi­den­ţia­lele din 2009. Atunci Johannis devenea re­levant, atunci Crin Antonescu apărea ca un prezidenţiabil cu şanse. În 2009, An­to­nescu ar fi câştigat alegerile dacă intra în tu­rul doi, indiferent dacă îl înfrunta pe Tra­ian Băsescu sau pe Mircea Geoană. Ci­ne îşi aduce aminte de confruntarea di­rectă de la Cluj cu Traian Băsescu poate în­ţelege că acela a fost momentul Anto­nes­cu. Dar candidatul PNL nu a putut intra în turul doi, pentru că făcuse deja in­cre­dibila eroare de a se alia cu PSD în „mons­truoasa coaliţie“ de sub oblăduirea lui Dan Voiculescu. În acel moment l-a eliberat pe preşedintele în funcţie de coabitarea cu PSD începută în decembrie 2008 şi a pre­luat în contul său stigmatul alierii cu PSD. Atunci Antonescu îşi bloca singur accesul la o parte din electorat şi contribuia fără să vrea la realegerea lui Traian Băsescu.

Este o mare ironie a istoriei faptul că cel care fusese principalul erou al acelui mo­ment, primarul Sibiului, a devenit pentru prezidenţialele din acest an singura soluţie anti-PSD. Dan Voiculescu şi alţi prieteni ai PSD au investit substanţial în Klaus Jo­hannis. Nu pentru că îl iubeau, nu pentru că ar fi avut vreo şasă de a deveni prim-ministru (chiar dacă ar fi câştigat Mircea Geoană), ci pentru că trebuia să fie arma mor­tală anti-Traian Băsescu. Asta cu aju­torul naraţiunii mediatico-politice bazate pe mitul neamţului gospodar şi cinstit, ca­re nu era membru de partid şi care de­ve­nea victima ritualică a lui Traian Băsescu. Atunci, coaliţia PSD-PNL-UDMR-PC a fost făcută astfel încât Traian Băsescu să fie practic obligat să-l refuze pe neamţ şi astfel să nu se opună numai unui personaj popular, ci şi unui mit. Iată că acel mit es­te acum în noua tabără anti-PSD. E comic să-i vezi acum pe creatorii mitului Jo­hannis încercând să facă operaţiunea in­versă, dar fiecare în felul său: pentru unii, primarul Sibiului a trădat, pentru ceilalţi, PSD a trădat.

Azi a devenit evident că intrarea de anul tre­cut a primarului Sibiului în PNL a re­pus acest partid în centrul jocului politic. Iată că un PDL care la europarlamentare nu a luat mult mai puţine procente decât liberalii este nevoit să se arunce în braţele acestora. Şi asta în primul rând pentru că mizează pe soluţia Johannis. Discursul des­pre fuziunea între foştii inamici este parte a campaniei electorale pentru pre­zi­den­ţiale. În acelaşi timp, o asemenea fuziune nu putea fi acceptată de electoratul fie­căruia dintre aceste partide decât în mă­su­ra în care exista un personaj care să-i re­concilieze. Acest proces devine acum po­sibil, dar va fi presărat cu multe obstacole, mai probabilă rămânând o alianţă.

În asemenea momente de bulversare a pei­sajului politic vedem mai bine ca oricând că, în politică, mitul devine adevărul unei anumite perioade. Cât timp va fi Johannis la înălţimea mitului său? Întrebarea este re­torică, dar un răspuns tangenţial poate fi util: e suficient să fie egal cu sine numai şase luni pentru a deveni preşedintele României. //