Suspendarea ca formă de suspendare a campaniei prezidențiale

O campanie pentru suspendare ar avea efectul de a marginaliza campania pentru prezidențiale, ceea ce ar eroda din start autoritatea viitorului președinte.

Așa-zisa luptă cu regimul Băsescu re­în­cărcată cu ideea suspendării rămâne mo­dul prin care Victor Ponta încearcă să re­cupereze cât mai mult din electoratul USL și, poate mai ales, să evite concentarea campaniei asu­pra propriului său bilanț la cârma guvernului. La ni­velul discursului public, cam­pania PSD păstrează astfel inițiativa strategică, având în plus toate mij­loacele instituționale pen­tru a decide cât de departe se va merge, dacă și când se va organiza suspendarea sau referendumul de demitere. PSD este o mașinărie de campanie eficientă, dar în mo­mentul în care utilizează toate mo­toarele pe care le are la dispoziție devine evidentă măsura în care ins­tru­men­ta­li­zează partizan instituțiile statului. Dacă se declanșează procedura suspendării, aceas­ta se va adăuga OUG-ului privind mi­gra­rea aleșilor locali. Astfel s-ar confirma im­presia istorică că PSD nu știe să câștige ale­gerile decât prin exces verbal și ins­tituțional, un exces care este fața vizibilă a abuzului de putere. Efectul poate fi o reactivare a vechiului clivaj pro-contra par­tidul-stat, ceea ce e foarte periculos pentru PSD, dar asta depinde și de reacția concurenților lui Ponta. Singura veste bu­nă pentru aceștia ține de faptul că Tă­ri­ceanu e cel care a fost pus să facă treaba murdară a reintroducerii pe agenda pu­blică a temei suspendării. Fostul prim-mi­nistru putea fi cel mai eficient aliat non-PSD al lui Ponta, dar, în ciuda declarațiilor sale, devine un candidat improbabil, pu­tând eventual eșua în postura tristă de pre­ședinte interimar.

Ce șansă are opoziția să în­toarcă în favoarea ei ac­tua­la situație? Pentru a răs­pun­de la această întrebare tre­buie să reamintim prin­ci­pa­lele vulnerabilități politice ale candidatului PSD. Iată primele trei: bilanțul gu­ver­nării, marcat de ili­zi­bi­li­ta­tea politicilor, corupție și dezamăgire socială; politica externă, marcată de chino-entuziasm, ruso-optimismul din 2012 pâ­nă la Soci și de lipsa de credibilitate în lu­mea occidentală; raportul față de statul de drept, acum siluit până și din postura de candidat la președinție. Cele trei teme duc către credibilizarea ideii că Ponta pre­șe­din­te este un pericol pentru România. Can­di­dații care vorbesc de acest „pericol“, dar în același timp se luptă între ei nu fac de­cât să decredibilizeze   ideea realității efec­tive a acestui pericol și să relativizeze gra­vitatea celor trei vulnerabilități ale can­didatului PSD.

În acest sens, este semnificativ că prin­ci­palul cotidian cu pretenții de dreapta, Eve­nimentul Zilei, este un fel de Antena 3 su­pusă pasiunii pentru Elena Udrea și avân­du-l ca principală țintă pe Iohannis. Aces­ta nu numai că răspunde, dar o face in­clu­siv prin intermediarul unor triste figuri ale momentului 2012. Monica Macovei și sus­ținătorii săi vor fi nevoiți să-l atace pe Iohannis, atacuri care vor fi reluate de mass-media care susțin campania lui Pon­ta. Războiul civil de pe „dreapta“ va duce astfel la o victorie sigură a lui Ponta. Po­si­bilitatea suspendării președintelui poate crea acea situație excepțională în care toți actorii își vor regândi strategiile și în care va exista o presiune publică pentru ca acest „război civil“ să fie evitat printr-o for­mă de pact electoral, ideal prin ră­mâ­nerea în cursă a principalului candidat. În caz contrar, divizarea voturilor anti-Pon­ta poate duce în turul I la o victorie atât de clară a candidatului PSD, încât to­tul riscă să fie deja jucat pentru turul II. Vom vedea cine își va asuma respon­sabilitatea unui astfel de scenariu. Pentru moment, ne îndreptăm spre concretizarea acestui scenariu negru, câtă vreme nu mai este clar dacă președintele Băsescu îi mai poate impune o soluție rațională can­di­da­tei PMP, iar Monica Macovei este într-atât de furată de campanie, încât face gafa de a-și anunța demisia din PDL chiar în ziua publicării în Monitorul Oficial a OUG-ului neconstituțional privind migrația aleșilor locali, lovind PDL în cel mai nepotrivit mo­ment. Nu în ultimul, ci în primul rând, Klaus Iohannis rămâne o țintă fixă, ușor de luat în cătare, în timp ce publicitatea online pentru anunțatul său prim-mi­nistru, Cătălin Predoiu, continuă, ali­men­tând propaganda adversarilor privind po­sibilitatea schimbării candidatului ACL. Pare că numai un șoc tip suspendare îi mai poate trezi pe actorii „dreptei“.

Adevărul este că atât lipsa de propuneri concrete, cât și jocul umbrelor și dezin­formărilor care este în toi sunt rezultatul faptului că o temă care ar trebui să fie în centrul campaniei pur și simplu nu poate fi abordată cu sinceritate de principalii candidați. Aceasta este tema definirii ro­lului instituțional al noului șef al statului, implicit relația acestuia cu partidul din care provine. Falsul secret al candidaților este că toți aspiră la puterea la care a ajuns în timp Traian Băsescu. Dar clasa p­olitică vrea ca în decembrie să aibă un președinte-nejucător. Paradoxul este că partidele ar trebui să ducă greul cam­pa­niei candidaților respectivi. Nu este de mirare că o fac cu jumătate de inimă. În acest sens trebuie privită agitarea spec­trului unei noi suspendări: este un mesaj pentru ca viitorul om de la Cotroceni să stea cuminte. O campanie pentru sus­pen­dare ar avea deci efectul de a marginaliza campania pentru prezidențiale, ceea ce ar eroda din start autoritatea viitorului pre­ședinte. //