De același autor
Lăsată în offside de ţările din Grupul de la Vişegrad, România nu găseşte încă destule argumente pentru a răspunde îngrijorărilor referitoare la coeziunea şi coerenţa noastră instituţională în faţa prelungirii crizei ucrainene.
Ocuparea Peninsulei Crimeea de către trupe sub comandă rusă deschide o criză a cărei gravitate pentru România îşi găseşte un precedent numai în momentele de după puciul de la Moscova din august 1991. Atunci lucrurile s-au terminat bine, pentru că au precipitat ceea ce Putin a numit „cea mai mare catastrofă politică a secolului XX“, dispariția URSS. Acum, când nostalgiile imperiale sunt pentru Putin un factor esenţial de legitimare în politica internă, o nouă criză testează capacitatea elitelor şi chiar a popoarelor din întreaga zonă de a răspunde tentativei Rusiei de a folosi forţa pentru a contracara influenţa euroatlantică. În august 1991, atitudinea oamenilor politici români, de la Ion Iliescu la PNŢCD, a fost una cel puţin ezitantă, trădând în cel mai bun caz o formă de fatalism în faţa posibilităţii rămânerii noastre în zona de influenţă sovietică. Nu întâmplător, chiar atunci a fost dat jos şi Guvernul Roman, care dădea semne de un prooccidentalism respins ferm de primii trei oameni în stat: Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu şi Dan Marţian, ale căror „simpatii“ pentru Est şi pentru modelul gorbaciovist nu erau un secret pentru nimeni.
Numai dispariţia imperiului sovietic a făcut posibilă convertirea cuplului Iliescu-Năstase din artizani ai Tratatului cu URSS, care ne lega în continuare de sovietici, în partizani ai integrării euroatlantice. O convertire parțială şi înşelătoare, dacă ne referim la modelul de tranziţie care a fost în continuare aplicat. Schimbării fundamentale de discurs nu i-a urmat o sinonimă schimbare de valori şi de sentiment de apartenenţă. Atât la nivelul oamenilor politici, cât şi la cel al structurilor statului, a rămas prezentă o nostalgie a naţionalismului de dinainte de 1989, antirus, dar în esenţă stalinist, aşa cum a demonstrat prof. Tismăneanu. A rămas şi o bună doză de antioccidentalism şi chiar o suspiciune faţă de motivaţia procesului de extindere, al cărui beneficiar a devenit România după 1999. Probabil, nu întâmplător, tot în 1999 s-a încercat răsturnarea preşedintelui Constantinescu cu un mixt de mineri, trădări din interiorul statului şi propagandă vadimistă susţinută de trustul domnului Voiculescu, aliat peren al PSD. A urmat o perioadă în care alternanţa democratică şi capitalismul oligarhic au convenit occidentalo-scepticilor. Totuşi, au apărut după 2004 mai multe motive de a echilibra influenţa venită din Vest. Revoluţiile portocalii, în care trebuie să integrăm şi căderea lui Năstase, nu au putut opri revenirea tentaţiei imperiale a Rusiei.
Apoi, justiţia a devenit principalul actor al reformei clasei politice şi economice. În 2012 cam aceiași actori din 1999, plus PNL, trec la o ofensivă care viza stoparea acestui proces văzut ca rezultatul unei excesive influenţe euro-americane în România. Reapare atunci încercarea de a pune opinia publică pe un periculos drum euro-sceptic în numele colaboraţionismului UE şi SUA cu „imperiul răului“ băsist. Ponta, care nici nu îşi preluase bine funcţia de prim-ministru, fuge la Ambasada Rusă pentru a sărbători ziua naţională. Nu ştiu care era atunci influenţa statului prieten, exemplificată prea caricatural prin atitudinea Vocii Rusiei în acea vară, dar la USL exista un avânt spre Imperiul de la Răsărit. Nu din iubire, ci pentru că acolo găsea mai multă înţelegere.
Au fost destule semne că, odată cu preluarea puterii de către PSD, România intra într-o altă etapă a relaţiilor cu Rusia. Unul dintre ele a venit chiar dinspre Cotroceni în iunie 2013, atunci când s-a anunţat semnarea unui tratat de cooperare între CSAT şi Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse. Acum nu este clar cât va mai rămâne din această încălzire a relaţiilor bilaterale după agresarea Ucrainei de către Federaţia Rusă. A fost însă evidentă tensiunea din interiorul structurilor statului în toată această perioadă. Reacţii întârziate, guvern şi ministru de Externe practic inexistenţi. O atitudine generală semnificativ diferită faţă de cea de la momentul proclamării independenţei Kosovo în 2008, a cărui recunoaştere de către majoritatea statelor UE şi SUA este acum folosită ca precedent de către agresorii ruşi. Atunci, toate partidele parlamentare au fost reunite la Cotroceni, iar poziţia României a fost una consensuală, de nerecunoaştere a Kosovo. Unii au văzut atunci un motiv de îngrijorare, retrospectiv, poziţia României pare una corectă. Dar nu se poate nega faptul că acel consens conţinea şi o doză de occidentalo-scepticism. Cert este că azi, când era cel puţin la fel de multă nevoie de unitate, am asistat la o îngrijorătoare tensiune intra-instituţională. Nu este clar cât din aceasta are la bază motivaţii partizane şi cât este dificultatea de a răspunde prompt resetării contextului regional. Săptămâna trecută, analistul Dan Cristian Turturică a simţit nevoia să încerce să explice De ce nu vrea Preşedintele să supere Rusia. Faptul că ceva nu a mers cum trebuie este confirmat de recenta ştire că preşedintele Băsescu a făcut în plină criză o schimbare importantă la nivelul consilierilor de politică externă prin readucerea în cadrul Administrației a Ancăi Ilinoiu. Preşedintele „a supărat“ Rusia prin declaraţiile de la Dublin de la Congresul PPE, în acelaşi timp Ponta promovează „trilaterala“ România-Serbia-Bulgaria. Lăsată în offside de ţările din Grupul de la Vişegrad, care sunt foarte active în această perioadă, România nu găseşte încă destule argumente pentru a răspunde îngrijorărilor referitoare la coeziunea şi coerenţa noastră instituţională în faţa prelungirii crizei ucrainene. //
