Un an după. De ce e dezgropată securea războiului

România seamănă cu un autocar plin de cetăţeni în vacanţă, lansat pe serpentine în bezna Muntenegrului, cu cei doi şoferi certându-se şi cu un ghid european care nu mai înţelege nici el cum a fost rupt contractul coabitării al cărui garant era.

Este mare maestru cel care înţelege azi mu­tările de pe tabla de şah a politicii ro­mâneşti. Noi, simplii cetăţeni, încă po­se­sori ai unui preţios paşaport al Uniunii Eu­ropene, putem numai „ana­liza“ jocul de umbre pro­iec­tat pe ecranul TV. Dar aceas­tă „analiză“ nu ne duce prea departe, cu atât mai mult cu cât o naturală sete de nor­malitate ne împiedică să ve­dem realitatea cu ochii cu care o văd liderii politici. Spre exemplu, într-o rea­li­tate a minimului bun-simţ, primul ministru nu se apucă să conteste legitimitatea şefului statului (care l-a şi numit de două ori) chiar de la capul mesei guvernului. În realitatea-realitate, asta ia­tă că s-a întâmplat. Securea războiului a fost dezgropată exact la un an de la eve­ni­mentul pe care tânărul Victor ar fi trebuit să se grăbească să-l îngroape în negura me­moriei. Astfel, luni întregi de cons­truc­ţie a imaginii noului, mai curatului, mai res­ponsabilului Ponta s-au dus pe apa Sâm­betei, deşi era miercuri. Şi ziua Ame­ricii! Ah, acum am înţeles! Asta a fost „De­claraţia de Independenţă“ a lui Ponta faţă de Băsescu! În acelaşi timp, prin reluarea po­veştii suspendării, am asistat şi la o clasică întoarcere a criminalului la locul crimei. O crimă executată în aplauzele ma­jorităţii. O majoritate în mare pericol de a fi de­za­măgită, căreia în aceste zile i s-a re­amintit câtă dreptate a avut ea şi cât de ti­căloşi au fost, sunt şi vor fi toţi cei care nu au în­ţe­les că majoritatea are totdeauna dreptate.

Preşedintele proaspăt redeclarat ilegitim de guvern, de partidele care alcătuiesc ma­joritatea parlamentară şi de majoritatea me­diatică părea că se aşteaptă la această transformare a pactului de colaborare ins­tituţională în hârtie de cornete. Sau în ma­nifeste pentru Mişcarea cu sediul pro­vi­zo­riu în Bulevardul Geniului. De la catafalcul premierului-poet Radu Vasile, cel care şi în acea zi s-a încăpăţânat să depună o co­roană de flori ca preşedinte al României i-a diagnosticat iresponsabilitatea cronică dez­gropătorului de secure. În aceeaşi seară am aflat chiar că atacul Pontic nu era de­cât forma vizibilă a unor gesturi mai gra­ve, cum a fost salba de în­tâlniri estice şi extrem-es­tice, organizată fără man­dat de la titularul politicii externe. Deci premierul co-pilot circula fără carnet de reprezentant al Ro­mâ­niei. Dar aşa totul devine co­erent: mandatul, mai ales cel pentru vizita în Chi­na, era primit din partea unui preşedinte cu adevărat legitim, vechi ad­mirator al „modelului chinez“. La câte man­date a avut veşnicul „preşedinte Ili­es­cu“, e normal să-i dea unul şi succesorului său mai îndepărtat la conducerea Partidului.

În aceeaşi intervenţie-reacţie, victima sus­pendării ritualice a fluierat strident în bi­serica puterii USL, aducând aminte faptul că „cineva ar trebui să răspundă în faţa instanţei“ pentru ceea ce s-a întâmplat anul trecut. Corect. Numai că în ţara în ca­re o unealtă, Miron Cozma, face ani grei de închisoare, iar beneficiarul acţiunilor acestuia din 1990 şi 1991 (ca să mă limitez numai la aceste momente) aşteaptă liniştit funeraliile naţionale, e ca şi sigur că nu vom afla despre rezultatele anchetei eve­nimentelor din 2012 decât peste zeci de ani. Poate odată cu înfiinţarea unui CNSAS al postcomunismului românesc.

S-a dat deci liber la tentative de lovituri de stat şi de Constituţie. Ştim că nu ştim ni­mic din ce ni s-a întâmplat şi mai ales din ce ni se va întâmpla, dar ştim că ceva se va întâmpla. Poate că Ponta vrea să re­vină la forma antibăsistă care l-a con­sa­crat, pentru a-l împinge pe Crin chiar în groapa de Constituţie pe care acesta şi-a săpat-o singur. Poate că preşedintele re­de­vine liderul opoziţiei, utilizând groapa un­de era securea pentru a turna acolo fun­daţiile mult-anunţatului nou partid. Poate că o nouă suspendare le pare unora o so­lu­ţie pentru a aduce lumea la referendumul constituţional. Aici am avea ceva coerent: după trei suspendări ale preşedintelui ales direct, s-ar trece la regimul „par­la­men­tar“, de fapt cu prim-ministru făcut cvasi­inamovibil, aşa cum ar rezulta din in­tro­ducerea „moţiunii de cenzură cons­truc­tive“. Nu ştim de ce nu prea s-a vorbit despre această dimensiune a proaspătului proiect de Constituţie. E o nouă dovadă că tot ce e constructiv şi vine din partea USL e ignorat, şi în acest caz chiar e pă­cat. Nu de alta, dar abia aşa putem în­ţe­lege munca lui Antonescu de a face o Cons­tituţie tocmai bună pentru primul ministru. Aşa, următorul preşedinte va fi nu­mai aparent votat direct, de fapt ar putea fi ales la masa verde a USL. Astfel şi numai astfel Antonescu mai are o şansă. Deci, dacă USL rezistă, tentaţia de a or­ga­niza prezidenţialele mai devreme va exista şi ea. Dacă nu, concurenţa pentru elec­toratul USL va exacerba atacurile la adresa lui Traian Băsescu. În ambele cazuri, aces­ta rămâne paratrăsnetul de serviciu.

Între timp, de ceea ce ne era frică anul trecut se pare că nu vom scăpa: vigilenţa CSM scade ca şi cum ar fi luat pastile de pi­ticism, iar competenţele DNA se res­trâng direct proporţional cu sumele care pot fi cheltuite fără licitaţie.

Pe „stânga“ puterii, bilanţul e pozitiv, mai ales după ce banul public se va chel­tui mai uşor, ca să facem creştere eco­no­mică. Pe „dreapta“ opoziţiei, jocurile ră­mân cu sumă nulă. S-a deschis sezonul trans­­fe­rurilor sau, după caz, al schimbului de pri­zonieri. Cu Predoiu minus Preda, PDL nu intră confortabil în primăvara eu­ropeană, cu Papahagi minus Predoiu la „populari“ creş­te riscul de CNCD. Departe de noua CDR. Pare că selecţionerul na­ţio­nalei popu­lare şi-a pierdut inspiraţia sau cheful de joc anticorupţie, de vreme ce nu l-a licitat destul pe Cătălin (Predoiu), nu o seduce pe Monica şi, mai ales, l-a trimis pe Da­ni­el (Morar) la Curte, unde se depro­fe­sio­nalizează şi îşi pierde capitalul de sim­patie. E greu de crezut că o să apară o car­te „Eu votez CCR“. Aşa, cel mai talentat vârf al generaţiei sale e băgat în poartă. To­tuşi, mai putem spera că-şi scoate mă­nuşile pentru a reveni pe drumul pe care pornise atât de bine. Şi asta nu e valabil numai pentru el, vârfuri mai sunt, dar sunt trimise în poartă din incom­pa­ti­bi­litate Sistemică. La foamea care este, am avea nevoie de mai mulţi morari.

Concluzia de etapă este că în această vară România seamănă cu un autocar plin de ce­tăţeni în vacanţă, lansat pe serpentine în bezna Muntenegrului, cu cei doi şoferi certându-se şi cu un ghid european care nu mai înţelege nici el cum a fost rupt contractul coabitării al cărui garant era. Nu ştim dacă vom cădea în prăpastie, dar în clasament am căzut sigur, de când Croaţia a intrat în UE. Numai pentru alţii 2013 e cu noroc.

PS: Acesta este un text de politico-fic­ţiune. Orice legătură cu persoane şi eve­nimente reale este pur întâmplătoare (da­că nu e citit în cheie corectă).  //