De același autor
Dacă ar avea în faţă adversari coerenţi, Victor Ponta nu ar putea învinge la prezidenţialele din acest an.
Oricum învârtim rezultatele din 25 mai, constatăm o victorie netă a PSD. Acest partid este şi singurul dintre cele importante care creşte semnificativ faţă de europarlamentarele din 2009 (cu 6 procente). Lupta pentru moştenirea electoratului USL a fost net câştigată de Victor Ponta, în detrimentul unui Crin Antonescu depăşit de situaţie. În plus, raportul putere-opoziţie parlamentară este unul relativ echilibrat, ceea ce asigură liniştea actualei coaliţii guvernamentale până la prezidenţialele din toamnă-iarnă. Dar PSD a vrut mai mult şi mai ales avea nevoie de mai mult pentru a înainta triumfător spre acapararea întregii puteri. De aceea, această victorie de etapă are pentru Ponta şi colegii săi un gust amar.
Raportată la resursele şi metodele campaniei electorale, precum şi la starea opoziţiei, scorul Alianţei PSD-UNPR-PC e unul înşelător, ca un 2-0 în timpul unui meci de fotbal. Scorul e prea bun pentru a-şi schimba candidatul la prezidenţiale, dar nu destul de bun pentru a fi declanşată o dinamică ireversibilă în favoarea acestuia. La următoarea repriză electorală, Victor Ponta nu îşi poate pune panouri mult mai multe şi mult mai mari, nu poate avea mult mai multe televiziuni de partea sa, nu-şi poate submina adversarii şi mai mult. PSD şi Victor Ponta este greu să găsească alegători noi, pentru că această victorie a fost una câştigată cu preţul împingerii artei diversiunii dincolo de limita unui joc politic democratic. Faptul că nu au depăşit cu peste 2,5% pragul psihologic de 40% ne arată că există limite ale eficienţei artei diversiunii. Mai mult, ea poate să provoace un efect invers. PSD ar vrea să repete momentul din 2000, ultimul în care a ieşit învingător la prezidenţiale, dar se află în faţa spectrului alegerilor din 2004. Şi atunci controla România economic şi mediatic, şi atunci guverna practic singur (UDMR îl sprijinea din parlament), şi atunci a luat la alegerile locale un scor identic cu cel de duminică, asta dacă îi adăugăm procentele PC. Diferenţa este deocamdată aceea a alternativei la PSD.
Partidele care acum se opun PSD au multe de învăţat de la aceste alegeri. PNL a avut o campanie foarte slabă, cu candidaţi şi mai slabi. Scorul PNL, egal cu cel din 2009, dar foarte prost dacă îl comparăm cu obiectivul şi chiar potenţialul PNL de 20%, a fost în primul rând rezultatul ecranării lui Antonescu de către spectacolul „războiului între palate“.
Rolul lui Traian Băsescu în această campanie a fost unul decisiv. Discursul său a contribuit la erodarea imaginii lui Victor Ponta. Dar implicarea sa a fost şi mai eficientă în a bruia lupta pentru moştenirea USL. Liberalii şi mai ales Antonescu aveau teoretic potenţialul de a-l eroda şi mai mult pe Victor Ponta şi scorul partidului său. Strategia preşedintelui de a se implica masiv în campania electorală şi de a-l ataca sistematic pe primul ministru a convenit de minune PSD. Numai aşa strategia PSD de păstrare în viaţă a clivajului pro-contra Băsescu s-a dovedit corectă. Iar supravieţuirea artificială a acestui clivaj îl poate duce pe Ponta la Cotroceni pentru cinci ani.
Implicându-se atât de insistent în campanie, preşedintele-susţinător al PMP se supune şi el bilanţului electoral. Iar acesta este fără drept de apel: legarea de un partid de 6% scade credibilitatea preşedintelui în ultimele şase luni de mandat. Susţinerea pe care a acordat-o Elenei Udrea şi tipului de campanie pe care aceasta a făcut-o pentru PMP este cu siguranţă cea mai mare eroare din toată cariera sa politică. Iar această eroare a fost făcută de la înălţimea funcţiei prezidenţiale şi într-o situaţie complicată pentru România. Preşedintele Traian Băsescu îşi mai poate corecta această eroare şi putem spune că are chiar obligaţia să o facă, pentru că, în caz contrar, întregul său bilanţ va fi citit prin prisma acestui final de mandat şi mai ales pentru că rămânerea în actuala logică ar facilita dorinţa PSD de a deveni partidul-stat de tip barono-mogulesc.
PDL a luptat pentru supravieţuire şi a câştigat. A avut o campanie în care lupta „contra corupţiei“ şi a „sărăciei“ de pe bannerele Monicăi Macovei s-a îngemănat cu o relativă bogăţie de resurse. Cu siguranţă, victoria strivitoare în faţa partidului încarnat de Elena Udrea se datorează în primul rând imaginii acesteia. Este suficient să vedem câte apariţii a avut Elena Udrea la televiziunea mogulului Sebastian Ghiţă pentru a vedea că PSD a înţeles că imaginea acesteia rămâne principala armă contra lui Băsescu. Şi a partidului său. De altfel acesta a avut un scor dezamăgitor, luând chiar cu 1,5% mai puţin decât PLD la europenele din 2007. Când ştim cât de repede PD a înghiţit PLD, ne putem întreba cât de credibil mai este acest proiect. PMP fie se reinventează, fie va avea soarta PLD sau, mai rău, pe aceea a uitatei Acţiuni Populare patronate de Emil Constantinescu.
Pentru români, lecţia acestor alegeri este că deocamdată lupta politică se duce între o ceată de partide neconvingătoare şi un PSD foarte convins în tendinţa lui antidemocratică. Marele învingător al europarlamentarelor guvernează România prin televiziuni şi diversiuni. De la „USL trăieşte“ la USD, de la Tăriceanu la Diaconu, de la „uniţi împotriva lui Băsescu“ şi naţionalism folcloric până la asasinatul în serie a ideii de exit-poll, PSD este mai lipsit ca niciodată de consistenţă politică. Dacă ar avea în faţă adversari coerenţi, Victor Ponta nu ar putea învinge la prezidenţialele din acest an.
