De același autor
Pentru a avea şanse să reuşească, noul prim-ministru trebuie să arate că ştie să-şi scrie singur misiunea şi să o pună în practică.
În discursul său din parlament, care nu a fost lipsit de nuanţe prezidenţiale, noul premier a confirmat dorinţa sa de a aduce un nou suflu în politica românească. Abandonarea mesajelor bombastice şi cu accente populiste ale predecesorului său a permis ca apelul la dialog să nu pară un simplu exerciţiu retoric. În această atmosferă, până la proba faptelor, orientarea mediatică dominantă devine irelevantă, iar ideea că Mihai Răzvan Ungureanu ar avea o „misiune imposibilă“ devine un avantaj politic, pentru că orice reuşită va fi trecută în contul său, pe când orice eşec va putea fi pus pe seama contextului.
Semnul de întrebare din titlu nu se referă la măsura în care misiunea asumată este una dificilă, acest lucru ţine de evidenţă, ci la ideea implicită că ar fi vorba despre o „misiune“ clară, cu obiective şi mijloace precise. Ipoteza pe care doresc să o propun aici este că această „misiune“ nu este deloc clară, iar actorii implicaţi au obiective diferite. Cei care şi-au reunit forţele pentru a face posibilă schimbarea de guvern au, pe termen mediu şi lung, interese profund divergente. În plus, noul premier are propria sa agendă determinată de faptul că va dori să facă politică pentru mult timp de acum încolo. Deşi majoritatea guvernamentală, în primul rând cei din PDL, au acceptat persoana sa din motive de „imagine“, este greu de crezut că Ungureanu va accepta un simplu „joc de imagine“.
Primul-ministru va fi obligat ca relativ repede să-şi dovedească dacă nu independenţa, măcar diferenţa şi mai ales autoritatea asupra miniştrilor. Este uşor de bănuit cum va reacţiona majoritatea, dacă diverse politici guvernamentale nu mai răspund interesului imediat al partidelor şi clenţilor politici, dacă organismele de control vor fi mai neutre, dacă numirea în diverse posturi nu se va mai face ţinând cont numai de algoritm. Pentru cariera politică a lui Ungureanu devine vital să arate rezultate în această direcţie. Dar cum o poate face într-un timp atât de scurt şi fiind relativ izolat? Cum poate preşedintele Băsescu să-l ajute, fără ca, în acelaşi timp, să-i pună în discuţie autoritatea? Cum poate premierul să-şi manifeste independenţa, fără a intra în coliziune cu partide din majoritate? Deocamdată, nu cred că există răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări. Cu alte cuvinte, pentru a avea şanse să reuşească, noul prim-ministru trebuie să arate că ştie să-şi scrie singur misiunea şi să o pună în practică. Ceea ce ar presupune apariţia unui veritabil centru de putere la Palatul Victoria, cu riscurile care decurg de aici. O altă variantă teoretică este intrarea sa în PDL sau într-o alianţă care include acest partid, cel mai probabil după alegerile locale.
Deocamdată, Ungureanu va dori să iasă din poziţia premierului care nu şi-a ales singur miniştrii, fiind foarte probabilă o remaniere rapidă, în cel mult 2-3 luni. De altfel, această perioadă va fi decisivă pentru că este una electorală, în care vom putea vedea dacă poate promova o agendă reformistă sau va fi mai importantă nevoia de voturi la locale. Euforia multora din PDL de după votul de învestitură provine din faptul că aceştia văd în noul prim-ministru omul care va creşte credibilitatea guvernării, dar mai ales cel care va utiliza această credibilitate internă şi internaţională pentru a aplica politici economice mult mai relaxate şi mai orientate spre câştigarea de voturi.
Capacitatea sau incapacitatea de a rezista şi de a contrazice aceste aşteptări va fi decisivă pentru transformarea sau nu a noului premier într-un actor politic ce poate susţine o veritabilă agendă reformistă. Iar pentru a-şi pune în practică o astfel de agendă, aliaţii din interiorul partidelor politice sunt insuficienţi. Posibilii aliaţi din societate, mai ales cei din mediul privat, sunt cu atât mai necesari, cu cât lista guvernului nu răspunde deloc unei evidente necesităţi de deschidere către resursele umane din afara partidelor. La bilanţul de la sfârşitul lui 2012, nu rezultatul alegerilor, ci numai reuşita unei „misiuni imposibile“ de a continua reformele şi a evita populismele în an electoral ne va putea confirma dacă actuala schimbare de guvern a fost mai bună pentru România decât varianta alegerilor anticipate. //
