Victoria fără glorie a USL

Victoria USL este rezultanta proceselor sociale, economice şi politice din cei 23 de ani de tranziţie.

USL a câştigat alegerile din momentul în care s-a format. Dacă ne uităm la re­zul­tatele din 2008, vedem că şi atunci, dacă erau aliate, PNL şi PSD câştigau împreună alegerile în mod detaşat, ca şi în 2004 sau 2000. Ex­plicaţia dezechilibrării sce­nei politice ţine în primul rând de depăşirea clivajului structural şi înlocuirea lui cu cel conjunctural, pro ver­sus anti-Băsescu. S-a adău­gat şi faptul că, în 2012, PSD şi PNL ar fi ieşit pe lo­cul unu şi doi, nu ştim ne­apărat ordinea, dar, când primii doi com­petitori se unesc, este normal ca aceştia să obţină o majoritate absolută. Iar în faţa acestei evidenţe PDL a preferat să aban­do­neze lupta procentelor în favoarea luptei pentru numărul de aleşi, Legea electorală împingându-l în acest sens. Dar aceasta nu este o scuză suficientă pentru o cam­panie incalificabilă, o campanie în care „blatul“ politic a înlocuit frauda din ziua alegerilor, o campanie care ar trebui să du­că la o demisie a conducerii PDL, în frun­te cu Vasile Blaga.

Alt element important a fost tot o con­firmare, intrarea în parlament a PP-DD, însă cu un scor remarcabil, 14%. Acesta este un tip de vot de protest pe care l-am văzut şi în 2000, dar care riscă să re­pre­zinte numai un început pentru acest par­tid, care este bine poziţionat, pentru a pre­lua în timp dezamăgiţii de USL.

Acest rezultat zdrobitor învesteşte cu o enor­mă responsabilitate USL, care acum are soarta României în mâini, iar cele opt luni de guvernare de până acum ne dau destule motive pentru a privi cu în­gri­jo­rare această realitate „rezultată din urne“. Dar nu numai din urne. Victoria USL este rezultanta proceselor so­ciale, economice şi politice din cei 23 de ani de tran­ziţie. Aici am ajuns. Aici ne-am întors, putem spu­ne, gândindu-ne la prece­dentul din 20 mai 1990, cu observaţia că, atunci, pre­zenţa a fost de 85%, pe când în acest an a fost de nu­mai 42%. Comparaţia are limitele ei, dar cred că nu poate fi în­ţeleasă corect decât în măsura în care ac­ceptăm că şocul constituţional din vară a marcat un nou început pentru regimul politic românesc, a marcat intrarea într-o nouă „tranziţie“. Iar la începutul fiecărei tranziţii există confuzie, resentimente, spe­ranţe prost investite, deţinerea puterii mediatice fiind în acest sens decisivă.

Campania a avut un singur erou: cel care, din scaunul său cu rotile, a avut forţa să concureze împotriva oligarhului de frunte al României. Înfruntându-l pe Dan Voi­cu­lescu, Iulian Crăciun ne-a dat tuturor o lec­ţie. A fost singurul. În rest, putem iden­tifica două categorii de competitori: cei ca­re au primit colegii în care erau aleşi ori­cum şi cei care au riscat. Primii, de cele mai multe ori de la USL, îşi datorează man­datul în aşa o mare măsură conducerii partidelor, încât relaţia lor cu colegiul de­vine aproape irelevantă, fidelitatea faţă de partid fiind similară cu cea produsă de votul pe liste.

Alegerile au fost, într-un anumit sens, „inu­tile“, aşa cum observa în numărul anterior Dorel Şandor, principalii actori urmărind în campanie scopuri care ţineau de perioada postelectorală. USL şi-a anun­ţat şi astfel legitimat dorinţa de a schimba Constituţia. Dar poate chiar mai im­portantă a devenit tentativa de a-şi educa politic un electorat deja captiv. Această di­mensiune arată confiscarea USL de către PSD. Atunci când Dragnea, la ultimul mi­ting electoral al USL, anunţa că „pe 9 de­cembrie trebuie să se audă până la Co­troceni, la Bruxelles şi la Washington că românii îşi decid singuri soarta“, încheia o campanie naţional-populistă care nu pu­tea fi justificată numai prin dorinţa de a câştiga cât mai multe voturi. Voturile res­pective erau deja câştigate. Liderii USL au încercat să dea un sens ideologic victoriei lor. Naţionalismul în care s-au instalat es­te o investiţie într-o armă pentru luptele politice viitoare, iar electoratul, prin mij­loace mediatice şi politice, a fost incitat şi el să adopte această logică. „România pu­ternică“ nu este numai un slogan, este şi numele regăsirii culturii politice tra­di­ţio­nale a PSD. Antena 3 este vârful de lance al noii educaţii politice prin care în cam­panie s-a încercat să se dea până şi tri­colorului o culoare politică. În acest con­text trebuie văzute atacurile şi încercarea de intimidare a unor intelectuali care de multe ori nu candidau în aceste alegeri, dar pentru care guvernul şi-a găsit timp, adversarii ideologici fiind trataţi cu metode pe care le speram depăşite.

În acest context, preşedintele Traian Bă­sescu a decis să fie un actor politic al cam­paniei, strategie în contrast cu tăcerea sa din perioada anterioară. Încercând să-şi apere prerogativa constituţională de a numi primul ministru, a fost astfel dispus să încurajeze implicit dorinţa USL de a face din aceste alegeri un nou referendum anti-Băsescu. Intervenţiile repetate ale pre­şedintelui nu pot fi justificate ins­titu­ţional. A fost intrarea într-o arenă în care alţii trebuiau să se lupte. Evenimentele din această vară, l-a care s-a adăugat cva­si­noncombatul ARD, descriu însă un cli­mat care poate face cel puţin inteligibilă această intrare în arena electorală. Când există un asemenea dezechilibru politic, me­diatic, al resurselor investite în cam­panie etc., problema nu mai este aceea a învingătorului în alegeri, ci a supra­vie­ţu­i­rii unor contraputeri. În afară de con­tra­puterea judecătorească, aflată şi ea sub ase­diu, campania ne-a demonstrat că o con­traputere politică veritabilă nu este de găsit atât în PDL (ARD), ci în persoana şe­fului statului. Oricât de anormală poate să fie această situaţie, pare că avem de ales între această anormalitate şi lipsa unei voci care să sancţioneze inerentele de­ra­paje ale unei puteri care se crede acum le­gitimată să spună şi să facă ce vrea. //