2014

Capacitatea, dar și disponibilitatea Bruxellesului de a corecta derapajele,unele de-a dreptul iresponsabile, de la București se vor diminua considerabil.

Cu doar trei luni în urmă, Washingtonul era pa­ralizat de blocajul bugetar generat de con­flictul din Congres dintre republicani și de­mo­crați, iar temerile privind un potențial colaps financiar internațional, ca ur­mare a incapacității gu­ver­nului american de a-și onora obligațiile de plată, ajunseseră la cote maxime. La acea vre­me, Beijingul a considerat mo­mentul potrivit pentru a lan­sa public un apel pentru o lu­me „dezamericanizată“. Între timp, subiectul a ieșit cu to­tul de pe agendă, mai ales că democrații și republicanii au ajuns la un acord privind bugetul și ajustarea limitei de în­da­to­rare a Statelor Unite. Acum, la început de an, îngrijorările majore mai ales din punct de ve­dere economic vizează mai degrabă China. Pen­tru că politicile promovate de liderii de la Beijing, credite extrem de ieftine și investiții gu­vernamentale masive (ajunse până la un nivel egal cu 50 de procente din buget), care au asigurat un înalt ritm de creștere, făcând din China a doua economie a lumii, par să fi ajuns într-un impas. Cu un nivel al datoriei publice și private egal cu 200 de procente din PIB și cu multe investiții neprofitabile pro­movate mai ales de autoritățile locale, mo­de­lul de dezvoltare adoptat în ultimele trei decenii pare să fi devenit nesustenabil.

Și în România predicțiile s-au dovedit a fi riscante. Cu un an în urmă, Traian Băsescu pă­rea complet terminat ca om politic. Aproape nimeni nu mai credea în șansele pre­ședintelui de a mai conta în viața politică internă, după ce abia scăpase de demitere în vara anului 2012 și după victoria zdrobitoare a USL la ale­gerile generale. Cu toate acestea, iată că as­tăzi șeful statului l-a depășit la cota de în­cre­dere pe Crin Antonescu, încă formal can­di­da­tul USL la prezidențialele din 2014, și în finalul lui 2013 a punctat decisiv în câteva dispute majore cu Victor Ponta.

Iată de ce și rezultatul alegerilor prezidențiale e și el impredictibil, cu toate că în acest mo­ment un candidat al opoziției, divizată și mi­na­tă de o revărsare de umori greu de înțeles, pare să aibă șanse aproape nule de reușită. Din păcate, la fel de greu de prevăzut sunt și evo­luțiile din justiție. Și în 2012, ca și anul trecut, Curtea Constituțională, CSM și DNA au rezistat presiunilor, în ciuda schimbării de regim. Însă cei care se iluzionează că, pe an­samblu, sistemul de justiție s-a consolidat și va rămâne independent se iluzionează exa­ge­rat. Într-o țară ca România, într-o societate în care prea puțini sunt dispuși să lupte pen­tru apărarea valorilor și principiilor, nimic nu e bătut în cuie. Mai ales că, între timp, com­ponența Curții Constituționale s-a schimbat.

În aceeași logică, cei care se bazează pe in­ter­vențiile Bruxellesului, ale cancelariilor occi­den­tale în general, ca o contrapondere la dera­pajele puterii în zona justiției (am avut o mos­tră la sfârșitul lui 2013), ar trebui să-și tem­pereze așteptările în 2014. Mizele interne sunt prea mari (deja tonul reacțiilor puterii față de semnalele de îngrijorare externe s-a schim­bat), iar Comisia Europeană este ea însăși la sfârșit de mandat. Dar, dincolo de asta, Uni­u­nea Europeană în ansamblu trece printr-o criză structurală. Sunt semne clare că pe­ri­oa­da de stagnare economică va continua încă multă vreme, deși cifrele indică o ușoară cre­ș­tere economică în acest an. Or, după cum ob­serva George Soros într-un articol recent, „da­că națiunile-stat pot supraviețui unei per­i­oade de unul sau două decenii de stagnare (precum Japonia), UE, o uniune incompletă de state naționale, are șanse sensibil mai re­duse de reușită“. În aceste condiții, și ca­pa­ci­tatea, dar și disponibilitatea Bruxellesului de a corecta derapajele, unele de-a dreptul ires­pon­sabile, de la București se vor diminua con­si­derabil.

Dar acesta nu e singurul motiv de îngrijorare. Pe ansamblu, situația geopolitică a devenit ex­trem de fluidă și derapajele accidentale nu pot fi excluse, mai ales că, în timp ce ca­pa­citatea și în tot mai mare măsură dorința Americii de a ține crizele sub control sunt în scădere, pu­seurile agresive determinate de egouri na­țio­nale hiperumflate sunt tot mai frecvente. De unde și climatul general de ins­ta­bilitate glo­bală. Nu întâmplător au apărut, în ultima vre­me, tot mai multe analize com­pa­rative între situația din lumea de astăzi și cea din pe­ri­oada premergătoare primului război mondial. În deschiderea unui articol în care ana­liza re­centele schimbări de comportament ale Ru­siei și Chinei pe plan internațional, influ­entul politolog francez Dominique Moisi cita dintr-o carte apărută de curând (The War That Ended The Peace, de Margaret MacMillan) privind ori­gi­nile primului război mondial: „ni­meni nu a do­rit războiul cu adevărat, dar, în același timp, nimeni nu a știut cum să i se opună“. //