De același autor
Pe 26 decembrie s-au împlinit 30 de ani de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Iar anul acesta se împlinesc 15 ani de când am devenit membri ai Uniunii Europene. În acest interval de timp, care nu înseamnă mare lucru la scara istoriei, și noi, și lumea am trecut prin schimbări de ruptură monumentale. Conceptul de „schimbări disruptive” a fost introdus de Clayton Christensen pentru a descrie acele modificări de natură tehnologică, sociologică, politică, geopolitică și care fac ca întregi industrii să dispară sau să devină de nerecunoscut în modul lor de operare, determinând dispariția completă din peisaj a unor adevărați „monștri sacri”, corporații uriașe care păreau să domine autoritar segmente întregi din economie. Extrapolând, am putea spune același lucru privind la ceea ce s-a întâmplat în aceste trei decenii în societate, în politică și geopolitică. Cine și‑ar fi imaginat, de pildă, în 1988, chiar în 1989, că atotputernica Uniune Sovietică, al cărei marș spre dominația globală îl prevesteau mulți la un moment dat, în perioada Războiului Rece, se va dizolva.
În primul din cele trei decenii post-comuniste, cei mai mulți dintre noi nu aveam dubii în privința căii pe care ne-o doream. Evident, către ceea ce exista în Vest: democrație, o presă liberă, libertatea de expresie, o economie de piață ca o condiție pentru prosperitate. Neliniștile și îndoielile erau legate doar de teama de a nu rămâne undeva într-o zonă gri, în afara spațiului occidental. Integrarea în NATO și UE părea să aibă darul de a risipi complet astfel de dileme. Acum, lucrurile s-au schimbat radical. Sub presiunea unor curente tot mai populare, mai ales printre tineri, atmosfera existentă în Vest începe să semene în tot mai mare măsură cu cea din perioada comunistă. E drept, nu ajungi la poliție sau la Securitate pentru ceea ce spui, dar o postare „nepotrivită”, care se abate de la linia „corectitudinii politice”, pe Twitter sau Facebook, te poate costa slujba cu riscul oprobriului public. Iar în timp ce retorica anticapitalistă capătă tot mai multă tracțiune, ideea unei societăți de tip socialist cu un guvern puternic, cu atribuțiuni extinse, devine și ea tot mai tentantă.
Pe de altă parte, în plan geopolitic, în contextul crizelor din Ucraina și Taiwan și al reconfigurărilor mondiale în materie de influență politică și economică, al balanței de putere din punct de vedere militar, apar tot mai multe semne de întrebare. Ne-am putea oare întoarce la un moment 1989 pe invers? În care, așa cum vrea Rusia, se vor rediscuta sferele de influență de pe continent, cu consecințe potențial îngrijorătoare mai ales pentru țările din regiunea Europei de Est. Mai ales că unii lideri europeni influenți, de pildă, Emmanuel Macron, agreează în principiu ideea de a discuta cu Rusia o „nouă arhitectură de securitate” în Europa, în principal din dorința de a ieși, așa cum dorea și de Gaulle, de sub „tutela americană”. Cum ar putea arăta acest nou aranjament de securitate e însă neclar. Francoise Thom, profesor de istorie la Universitatea Sorbona, crede că în condițiile unei retrageri de facto a americanilor din Europa, Rusia speră că ar putea domina un continent în care pacifismul e larg răspândit, mai ales în Germania. Iar faptul că Moscova tocmai a solicitat ca NATO să se retragă din România și Bulgaria nu e deloc ceva menit să ne liniștească. Chiar dacă astfel de mesaje sunt parte a presiunilor psihologice asupra Vestului și nu trebuie luate, cel puțin deocamdată, în serios, consecvența cu care țări-cheie din Uniune țin să plaseze cele două țări, fără acces în Schengen și aflate în regim MCV, în postura de un fel de membri UE „second-hand”, nu are darul să ne liniștească deplin.
Cert este că Beijingul și Moscova, secondate de Iran, dar și de alți actori internaționali, state sau structuri precum rețelele teroriste, militează activ pentru „de-americanizarea” lumii pe fondul unui Occident măcinat de angoase ideologice și falii societale majore care s-a iluzionat naiv în ultimele trei decenii și în parte încă se iluzionează și acum că ordinea internațională liberală este un dat și marșul democrației liberale pe glob este de neoprit. China și Rusia cred că momentul actual, cu un Occident în declin, este unul favorabil pentru a forța astfel de schimbări de substanță în peisajul geopolitic. În ce măsură sunt ele dispuse să-și asume și riscurile majore, inclusiv de natură militară, asociate unui astfel de pas e greu de spus. Documente desecretizate din arhive rusești relevă că atunci când a încercat să preia controlul asupra Berlinului de Vest, Nichita Hrușciov era convins, în proporție de 95%, că americanii nu vor reacționa. Diferența de 5% l-a împiedicat totuși să o facă. Dar nu putem totuși miza pe o reacție similară în ceea ce privește crizele din Ucraina sau Taiwan.
În ciuda acestui peisaj global periculos, cu un grad ridicat de incertitudine, multe voci continuă să susțină aceleași tip de abordări care au eșuat în trecut. De pildă, un articol din Foreign Affairs, deși laudă ideea Administrației Biden de a organiza „summitul pentru democrație”, susține că aceasta ar trebui să fie mult mai hotărâtă în demersul de reversare a actualului „val iliberal” din lume. Numai că chiar summitul în sine a stârnit destule controverse. A penaliza pentru „iliberalism” Ungaria și a exclude țări din Asia de Sud-Est în timp ce inviți Republica Congo sau Pakistanul, care a și refuzat să participe în urma presiunilor chineze, nu e deloc o dovadă de consistență morală.
În sine, ideea de a utiliza „promovarea democrației pe plan global” ca un levier american în confruntarea geopolitică cu China și Rusia, de o manieră asemănătoare cu abordarea din perioada Războiului Rece, are sens în principiu. Însă întrebarea esențială este dacă America, pe fondul severei crize politice și societale interne și pe acela al unei eroziuni semnificative a influenței și prestigiului său pe plan global, mai poate avea credibilitatea și forța de a susține în mod real un astfel de demers. Cu atât mai mult cu cât extinderea definiției „democrației liberale” pentru a include „noile valori progresiste” diminuează din start apetitul pe plan internațional pentru acest tip de demers. De altfel, frământări și tensiuni pe această direcție au apărut și în Europa. De pildă, Emmanuel Macron a cerut în discursul său din Parlamentul European ca dreptul la avort să fie trecut în categoria „drepturilor fundamentale din Carta UE”, o trimitere destul de explicită la Polonia. În această cheie ar trebui interpretată și declarația noii președinte a Parlamentului European, Roberta Metsola (în teorie de centru-dreapta): „Mă voi opune oricui vrea să distrugă proiectul european”. Problema e că, în sine, „proiectul european” are în prezent un contur cu geometrie variabilă. De pildă, un demers maghiar de a interzice propaganda LGBT și teoriile identitare în materie de gen în școli este încadrat în categoria violării „valorilor europene”. La fel, mai ales peste Ocean, criticile legate de intruziunea transgenderilor în sport sunt complet nerecomandate dacă nu vrei să-ți riști cariera profesională.
Dar dacă ne întoarcem la articolul din Foreign Affairs, cel puțin la fel de problematică este și recomandarea autorilor ca „din moment ce contracararea terorismului nu mai este preocuparea dominantă pentru politica externă a Statelor Unite, Washingtonul ar trebui să renunțe la practica de a da prioritate intereselor de securitate în dauna democrației și drepturilor omului” pentru a nu-și irita aliații autocrați. Pentru că, de exemplu, America nu are nevoie de aliați ca Arabia Saudită sau Egiptul doar din perspectiva amenințării teroriste, ci datorită poziției lor strategice și influenței lor extinse într-o regiune de mare interes geostrategic, inclusiv pentru a contracara Iranul, în condițiile în care influența și credibilitatea Chinei și Rusiei sunt în creștere. Ca să nu mai vorbim de India fără de care inițiativa de contracarare a Chinei în Asia de Sud-Est devine aproape inoperantă. Astfel de „recomandări” sunt complet rupte de realitate și sunt un exemplu de privire naiv distopică a elitelor occidentale. Marea problemă a „abordărilor morale” și a raportării la principii înalte în materie de politică externă este eroziunea severă a platformei de pe care acestea sunt emise.
În cei 15 ani scurși de la aderarea noastră la UE, nu doar raportul de forțe pe plan mondial s-a schimbat radical, ci și felul în care arată Uniunea, societatea occidentală, în general, în interior. Apar întrebări surprinzătoare, la care nu ne-am fi gândit în nici un caz în 2007. De exemplu, în condițiile în care în tot mai mare măsură decizii care ne afectează viața de zi cu zi sau chiar unele cu impact major asupra felului în care va evolua societatea în viitor sunt luate de structuri asupra cărora populația nu are în realitate control, și nu de către politicieni care, teoretic, sunt supuși unui control electoral, cum ar trebui să privim în noul context democrația? După cum remarca un cunoscut analist american, Andrew Michta, într-o postare pe Twitter, „în timp ce multe comentarii din mass-media deplâng creșterea populismului, puțini remarcă faptul că ceea ce s-a întâmplat în deceniile scurse de la sfârșitul Războiului Rece au fost definite de ceea ce aș numi un «liberalism nedemocratic» care face ca instituții autonome birocratice să fie cele care trasează în mod real agenda publică”.
În paralel apar întrebări legitime și de altă natură. În ce măsură te poți încrede în discernământul unor politicieni de vârf din Europa de Vest, de pildă, în cel al doamnei Merkel, care în 2011 a decis, după accidentul de la Fukushima, să renunțe complet la energia nucleară și să promoveze alternative ca turbinele eoliene sau panourile solare, evident nesustenabile, oferind astfel pârghii majore de intervenție și vulnerabilități în materie de securitate Moscovei, prin creșterea dependenței față de gazele naturale rusești, dar și de Beijing, prin dependența enormă de metalele rare a căror producție chinezii o controlează în proporție de 70%. //
